Departamentul Sport - Mediafax
2345 vizualizări 13 dec 2018

Nadia Comăneci: Am vrut să fac mereu mai mult decât ce ziceau Béla (n.r. Béla Károlyi) şi Márta (n.r. Márta Károlyi). Dacă ziceau faci 25 de genuflexiuni, făceam 50.

Marius Tucă: Tu faci parte din ultimii aproape 50 de ani din istoria luminoasă a României şi atunci când, inclusiv acum de Centenar s-au făcut multe lucruri, s-au spus multe lucruri despre ceea ce a însemnat România în ultima sută de ani de la Marea Unire şi tu eşti unul dintre lucrurile sau partea frumoasă a istoriei care face parte din acest Centenar.

Nadia Comăneci: Da. Împreună cu alţi sportivi care au facut enorm pentru România.

Nadia Comăneci: Nici nu ştiu dacă m-aş simţi bine să am un succes fără să fac nimic.

Marius Tucă: Păi, nu prea s-a întâmplat asta sau, se întâmplă în România în ultimii ani, dar cum vine aşa şi trece totul, asta e foarte relativ. Da! Şi anii de muncă! Pentru că în vremea aceea, mai ales înainte de` 89, se vedea doar strălucirea, medaliile de aur şi tot ce era, dar nu se vedea ce e în spatele…

Nadia Comăneci: Se ştia şi munca, pentru că nu te duci acolo să stai pe scaun, ci te duci să munceşti. Dar ce altceva era mai important de făcut în perioada aceea, decât să îţi creezi o structură de acest gen, că nu era nimic altceva de făcut, nu?

Marius Tucă: Mi-ai zis un lucru care m-a urmărit multă vreme şi mă urmăreşte şi acum. Zic: “Cum exersai? Ce?” “Marius, eu greşeam mai mult în vis decât în realitate”.

Nadia Comăneci: Ceea ce înseamnă că era o insuficienţă de antrenament şi, undeva aici, ştiam că ceva nu e în regulă, să nu spun de câte ori greşesc acum, greşesc total. Dacă visez că sunt pe bârnă, totul este total aiurea, deci ştiu că nu am antrenament.

Marius Tucă: Nu ai antrenament, da!

Nadia Comăneci: Copil fiind, când eram supărată, furioasă, ori nemulţumită, obişnuiam să strâng din dinţi, refuzând să le dau oamenilor satisfacţia de a mă vedea plângând. L-am auzit pe fostul meu antrenor Béla Károlyi spunând că am fost singura gimnastă pe care nu a putut niciodată să o domine pe deplin. Probabil că am ceva aparte şi nu e ca atunci când porţi o anumită haină, pur şi simplu aşa sunt eu.

Marius Tucă: Da, impenetrabilă! Şi mărturia antrenorului tău este într-adevar… spune multe despre tine, că erai o fire care nu putea juca teatru, o fire care nu putea să fie pătrunsă în aşa fel încât să afle lumea ce e în spatele figurii tale mereu zâmbitoare şi foarte frumoasă. Tu ai fost o fetiţă şi eşti o femeie frumoasă.

Nadia Comăneci: Mulţumesc, Marius. Apropo de chestia asta cu Béla, am aflat ceva de acum câţiva ani, de când Márta şi el antrenau echipa Americii, şi ea spunea la un moment dat ceea ce nu mi-a spus mie, dar am aflat mai târziu, dacă pe Nadia cineva o învăţa ceva greşit… ea făcea bine.

Marius Tucă: Asta iar e o chestie incredibilă. Povesteşti tu, în carte, cât de dură era şi era un profesor foarte dur ea, se ocupa de tine şi la bârnă. Era foarte corectă.

Nadia Comăneci: Detaliile erau extrem de importante şi realizez că în viaţă trebuie să fii tot timpul puţin înainte, înaintea celorlalţi care vor acelaşi lucru. Nu să fii la egalitate şi nici în spate pentru că vei fugi toată viaţa să prinzi din urmă şi nu o să reuşeşti. Să ai mereu planul B în gimnastică.

Marius Tucă: Şi ai avut întotdeauna planul B?

Nadia Comăneci: Tot timpul am avut planul B, pentru că ştii foarte bine…

Marius Tucă: Şi când erai copil, şi când erai în… din totdeauna?

Nadia Comăneci: Deci, am început să concurez de când aveam 8-9 ani. Şi se întâmplă câte o dată, să spun la un element la paralele, în loc să te duci în partea aia te duci în partea cealaltă. Ce se întâmplă? Pentru că ai emoţii, că ceva e în neregulă, barele sunt mai dure sau mai flexibile şi atunci, dacă se întâmplă să mă duc în direcţia greşită, ce fac? Sar jos? Nu sar jos, că pierd jumătate de punct, da? Ce pot să fac? Care e planul B? Dar ştii foarte bine că nu am fost nici pe locul 1-2-3 de la început, pentru că aşa spun de fiecare dată la toţi copiii. Ei au impresia ca eu am avut 10 pe linie la gimnastică de la început. Da` de unde? Am căzut la bârnă de 3 ori, am luat 7,25…

Marius Tucă: Într-un concurs ai ieşit pe locul 13, sau ceva de genul ăsta.

Nadia Comăneci: O dată era să aterizez pe un perete de la paralele…deci nu s-a întâmplat peste noapte.

Marius Tucă: Şi, când ai ajuns la Oneşti, nu erai cea mai bună, erau alte fete mai bune ca tine.

Nadia Comăneci: Dar am avut această dorinţă de a, eu ştiu, de a face… Ştii cum e! Când cineva îţi spune: ”Fac pariu că nu poţi să faci asta!” , eu spun: ”Fac pariu că pot!”. Deci, asta eram eu ca şi copil. Poţi să faci 10… eu fac 12.

Marius Tucă: Sunt foarte multe pasaje în care Béla spunea ”Hai să faci 25 de genuflexiuni!” şi tu făceai 50 pentru că tu asta simţeai, şi îţi doreai întotdeauna să te depăşeşti.

Nadia Comăneci: Dar de aici a pornit progresul dacă stai şi te gândeşti, că dacă în fiecare zi stai şi adaugi câte una în plus, câte una în plus, fără să îţi dai seama, bagajul tău este mult mai plin. Dar nu făceam pentru că ştiam eu, nu eram mare specialistă, dar ştiam că voi deveni mai bună, era un challenge pentru mine.

Marius Tucă: Nu ştiai nimic. Vom vorbi de conştientizarea asta pentru că tu şi după Olimpiada din 1976, la multă vreme ai înţeles ce s-a întâmplat…

Nadia Comăneci: Dar este mai bine că nu am înţeles…

Marius Tucă: E mai bine că nu ai înţeles şi asta spunea Adrian Păunescu, Dumnezeu să îl odihnească, tu ai fost perfectă că nu ai conştientizat că eşti Nadia Comăneci care avea să vină mai târziu. Şi asta, într-adevăr, e o definiţie foarte bună pentru ce ai fost tu atunci. Uite asta e bună: “Am vrut să fac mereu mai mult decât ce ziceau Béla şi Márta. Dacă ziceau 25 de genuflexiuni făceam 50, simţeam nevoia de mai mult. Tânjeam după performanţe. Mi-a luat luni întregi să învăţ cele mai simple procedee. O roată pe bârnă începea cu una pe saltea, apoi pe o linie trasată pe podea, urmată de o alta pe o bârnă joasă, înconjurată de perne, şi până la urmă ne mutam la bârna înaltă. În fiecare zi veneam la sală unde repetam totul de la capăt până stăpâneam fiecare element. Nu mă deranja, deoarece fiecare pas, repetare, greşeală sau reuşită, mă făceau mai bună”. Asta e viaţa, nu e aşa?

Nadia Comăneci: Dar, satisfacţia unui copil de a aduce această roată laterală de pe covor pe linie pe bârna de jos, pe bârna înaltă cu aripioare, este de nedescris. Lumea vorbeşte de muncă, da, muncă, muncă, dar nu vorbeşte nimeni despre bucuria unui copil care se duce acasă după ce a învăţat, după săptămâni şi luni, a învăţat un element la care se chinuie de mult timp. Nu poţi să îţi imaginezi ce bucurie, mai mult decât bomboanele sau bomboanele în pomul de Crăciun.

Marius Tucă: Da, e aia că ai făcut un lucru bun şi ai muncit foarte mult pentru asta şi era o bucurie incredibilă. Şi tu ai adunat în viaţa ta astfel de exerciţii, astfel de antrenamente nesfârşite. Dar, în egală măsură, ştii că se spunea:” Dom`le, gimnastele au fost terorizate!” Nu! Era bucuria pentru tot ce faceai acolo, era un echilibru în asta...

Nadia Comăneci: Este totuşi un echilibru pentru că, ce facem, acum găsim noi pastilele minune, le înghiţi şi ai facut Tsukahara peste noapte? Nu există aşa ceva!

Marius Tucă: Povesteşti că Tsukahara era elementul tău, care îţi plăcea cel mai tare, de ce?

Nadia Comăneci: Pentru că a fost inventat de un gimnast şi ideea de a egala ceea ce au făcut băieţii era totuşi un challenge pentru mine.

După 18 ani, pentru prima dată, jurnalistul Marius Tucă a stat faţă în faţă cu zeiţa de la Montreal, Nadia Comăneci. O ediţie eveniment, prezentată şi de Mediafax, Gândul şi Prosport.

Citește și: