Gandul.info
Vartan Arachelian
Vartan Arachelian
1715 vizualizări 7 nov 2018

Pentru noi toţi, 7 noiembrie 1958 era ultimul an - şi nu ştiam -  când mai era oficială sărbătorirea Revoluţiei bolşevice prin zi nelucrătoare. Fusese anul când ne despărţeam de ocupanţi cu flori şi salamaleicumuri pe peroanele gărilor patriei. Şi cu sudălmi nerostite. În ciuda speranţelor, stăpânirea ideologiei bolşevice nu va lua sfârşit prin plecarea tancurilor pe care ea ne venise plocon. Bolşevismul avea să treacă în patronaj local. Treizeci de ani de tribulaţii colective, amestec compozit de realităţi existenţiale modificate de utopii de clasă cu lustru iluzoriu de independenţă naţională, aveau să fie în final distopia României socialiste.

Istoria asta a trecut, nu fără a lăsa urme în mentalitatea noastră. Unele utopii au fost înlocuite cu altele. Mi-amintesc că, în primii ani ”de după“ în puzderia de scenarii funambulleşti privind revoluţia şi sorgintea teroriştilor, s-au iţit şi câteva teorii utopice despre calea optimă de urmat pentru România. Prioritatea a fost a unei neutralităţi; model fiind Elveţia. Avea să fie repede înlocuită cu ”democraţia originală“ a lui Ion Iliescu. În contrapartidă, iluzia revenirii la monarhie, a fost repede înlăturată de o mezalianţă politică, dublată chiar de una maritală. Toate au fost, pe rând, abandonate în faţa realităţii geopolitice a României, ca şi a instinctului nostru naţional. Pentru România, ţară de sorginte latină insularizată de o mare de sorginte asiatică, busola arată Vestul. Răsăritul din geografia românească face istorie, dar nu aduce bunăstare.

Dar geaba dorinţă, dacă nu e putirinţă. Tinerii n-au de unde şti, iar cei mai în vârstă - ca să nu mai vorbim de cei care guvernează - nu-şi amintesc sau nu vor să-şi amintească de tribulaţiile privind demersurile de a fi admişi în familia europeană. Ca şi în cea euro-atlantică.

Într-un articol publicat cu aproape un sfert de secol în urmă în Ziarul financiar, aveam motive temeinice să mă întreb dacă Occidentul e cu noi. ”În 1989, anul fatidic al căderii comunismului, gestionarea schimbărilor din Est era în în sarcina URSS. După prăbuşirea acesteia, România era liberă să reintre în făgaşul vocaţiei sale istorice, adică alianţa cu Occidentul. Din păcate, semnalele trimise de România - unele de S:O.S. - n-au primit răspunsuri sau, în cel mai fericit caz, replici evazive. În acest timp, se spulberau iluziile într-un nou plan Marshall. Agricultura, aşa înapoiată cum era, dar capabilă totuşi să suporte sarcini de export, a fost îngropată. Drumurile spre piaţa lumii a treia, unde produsele noastre manufacturizate mai aveau debuşeu, au fost ”uitate“, pentru a nu da un semnal greşit, cum că semnalăm spre Vest, dar o ţinem langa tot spre Asia. Barierele vamale, care protejaseră industria autohtonă, au fost ”spiritualizate“, grăbind astfel sfârşitul unei economii intrată în fază critică încă de la începutul anilor optzeci.(…) Până în 1996, Occidentul a refuzat să întoarcă faţa spre noi. Din motive politice, mai întâi, iar apoi din motive economice, cum că România nu are o piaţă liberă funcţională…“  Inutil să mai spunem că eram lăsaţi să ne învârtim într-un cerc vicios; ca să ai o astfel de piaţă, populaţia trebuia să aibă un nivel de trai capabil să facă faţă liberalizării preţurilor comodităţilor, ca şi şi a alimentelor de bază.

În sfârşit, exasperarea avea să aibă şi ea un sfârşit. Unul dorit. Norocos. Sigur, preţul plătit, garanţia seriozităţii, a fost consensul politic realizat la Snagov de către partidele parlamentare -  şi nu puţine la număr - reunite sub preşedenţia lui Ion Iliescu. Astfel s-a dovedit Occidentului că dorinţa noastră nu e superficială, ci temeinică, organică..

Din păcate pentru o ţară ca a noastră, cu istoria ei - când într-o barcă, când în alta, navigând pe o mare care nu e lipsită de furtuni geopolitice - angajamentul comun al factorilor politici faţă de Occident trebuie repetat înnoit. Cu atât mai mult astăzi, când României îi revine sarcina - şi onoarea - de a prelua pentru prima oară comanda Uniunii. Pentru şase luni. Un moment în care România, în pofida bunei funcţionări a economie - inclusiv a pieţei libere - trăieşte o criză politică la vârful arhitecturii sale. Preşedintele Camerei, în criză de nervi, toarnă geamantane cu gogoşi în capul Preşedintelui absent. Acesta, trezit din reveriile sale, îi scoate ochii mişelului cu cazierul juridic. Şi nici preşedintele Senatului nu se simte prea bine; delirează cu proiecte futile privind amenajarea malurilor Dunării, când ţara e învrăjbită de lupte inacceptbile de putere. Iar prim-ministrul, persoană îndeobşte absentă, tocmai cea care va juca rol de mediator european, e rătăcită, visează prin Arabia, unde nu doar şarpele e narcotizat de cântecul fachirului. Unde sunt vremurile idilice trăite cândva de politichia locală în Snagovul dlui Iliescu? Chiar şi pe durata unui armistiţiu politic.

Acum, în răspăr cu semnalele SOS care plecau cândva din România spre Bruxelles, sosesc invers, apeluri alarmante prin care UE ne cere concordie politică.

Fie ca azi, 7 noiembrie, când afurisim fantomele Revoluţiei bolşevice, politicienii noştri să exorcizeze dracii din ei. Fantomele trecutului care ne vizitează din când în când. Şi nu ne lasă să ne bucurăm de fiecare zi trăită într-o realitate la care visam cândva.

 

Citește și: