Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1628 vizualizări 13 iun 2018

Nici nu-şi încheiase bine primul an al primului mandat prezidenţial, când lui Barack Obama i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace, în decembrie 2009, chiar şi spre propria-i suprindere. Era prima oară când prestigioasa distincţie se acorda pentru merite… viitoare. Ironia istoriei a făcut ca, tocmai în preajma festivităţii de la Oslo, liderul de la Casa Albă să-şi suplimenteze trupele din Afganistan cu 30.000.

Pe la jumătatea anului trecut, urmărind dedicaţia cu care îl pilotează pe Donald J. Trump în chestiunile legate de Orientul Mijlociu, am presupus că premierul Benjamin Netayahu i-a promis actualului preşedinte al Americii un Nobel pentru Pace. Mai precis, l-a încredinţat că ar putea fi sprijinit să-l primească, iar motivul cel mai puternic atunci era promisa denunţare a Acordului nuclear cu Iranul. Între timp, recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Statului Israel şi mutarea ambasadei de la Tel Aviv, s-au adăugat argumentelor.

Cu atât mai mult cu cât activiştii Likud (partidul premierului) se agită ca liderul lor să fie nominalizat pentru Nobel (fundamentându-şi propunerea pe demascarea pericolului iranian, dar şi pe recunoaşterea de către Statele Unite a Ierusalimului, despre care toată lumea ştie că e opera eminenţei cenuşii Bibi), gestul de susţinere al lui Netanyahu pentru Trump va fi răsplătit enorm (un superlativ absolut foarte la modă în Casa Albă) de acesta din urmă.

Întâlnirea Donald J. Trump – Kim Jong Un din Singapore şi semnarea unei Declaraţii Comune, a adus în atenţia opiniei publice tema premiului Nobel pentru Pace. (Marile case de pariuri au început să-l coteze chiar şi pe dictatorul de la Phenian). Denuclearizarea Peninsulei Coreea ar fi, într-adevăr, o realizare excepţională, una de Nobel, dar – dacă ar fi să să întâmple – e un proces lung şi foarte complicat.

Simplul fapt de a-l aduce pe Kim Jong Un la masa tratativelor – care, fireşte, nu e unul deloc simplu şi la care China a avut o contribuţie importantă – i-a determinat pe optsprezece dintre colegii săi republicani să dorească să-l treacă pe Donald J. Trump pe lista propunerilor pentru înalta distincţie.

Diminuându-şi propriile merite, incontenstabile, pentru întâlnirea istorică din Singapore, un alt entuziast susţinător al ideii unui Nobel pentru Trump e preşedintele Coreei de Sud, Moon Jae-in, mulţumindu-se cu un “premiu” mai pragmatic  - Partidul Democrat, care l-a propulsat şi al cărui lider a fost, a câştigat alegerile. (Chiar astăzi, doi deputaţi norvegieni, admiratori ai liderului american, l-au nominalizat şi ei).

În urmă cu şapte ore, @realDonaldTrump a postat pe Twitter un mesaj de laureate: “Tocmai am aterizat – o călătorie lungă, dar toată lumea se poate simţi acum mult mai în siguranţă decât în ziua când am preluat funcţia. Nu mai există o ameninţare nucleară din partea Coreei de Nord”.

Cui nu i-ar plăcea să-l creadă? Realitatea e, din păcate, mult mai prozaică decât visele narcisiace ale lui Trump.

Citește și: