Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
3874 vizualizări 3 nov 2017


Pe Benjamin Netanyahu îl aşteaptă, conform presei israeliene, un Shabbat de lux, în care, la exorbitantul hotel Savoy din inima Londrei, va serba ziua soţiei sale Sara.

Ce aniversează sau comemorează (nu e foarte limpede), Netanyahu împreună cu omologul său Theresa Mary May? Un veac de când, la 2 noiembrie 1917, lord Rothschild, care împreună cu Chaim Weizmann conducea Federaţia Sionistă mondială, a primit mult aşteptata scrisoare din partea ministrului de Externe britanic, lordul Balfour, document care a rămas în istorie sub numele de “Declaraţia Balfour”:

“Scumpe lord Rothschild,
Am marea plăcere de a vă adresa, în numele guvernului Majestăţii Sale, următoarea declaraţie de simpatie faţă de aspiraţiile sioniste, declaraţie supusă Cabinetului şi aprobată de acesta.
Guvernul Majestăţii Sale priveşte favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin Naţional pentru poporul evreu şi va face toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, fiind limpede că nu se va întreprinde nici un demers care să afecteze drepturile civile şi religioase ale colectivităţilor ne-evreieşti existente în Palestina sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în orice altă ţară. V-aş fi recunoscător dacă aţi aduce la cunoştinţa Federaţiei Sioniste această declaraţie.
Arthur James Balfour”.

Textul Declaraţiei, considerată primul pas spre crearea, în 1948, a statului Israel, este “de o tragicomică incoerenţă”, cum susţinea în urmă cu câţiva ani Boris Johnson, pe atunci primar al Londrei, astăzi urmaşul lordului Balfour în demnitatea de şef al diplomaţiei.  Între timp, Johnson şi-a schimbat radical opinia, dar – tragicomică sau nu – imprecizia documentului rămâne.

Contextualizând istoric, când lordului Rothschild i-a sosit scrisoarea trupele generalului Allenby, sprijinite de arabii legendarului Lawrence, se îndreptau spre Palestina, pe care colonelul Thomas Edward Lawrence o promisese, la sugestia superiorilor săi, şeicului Meccăi, cu condiţia de a-l ajuta în lupta pentru lichidarea Imperiului Otoman. În decembrie 1917, armata britanică în frunte cu generalul Allenby încheie patru sute de ani de dominaţie turcă şi intră în Ierusalim pe Poarta Jaffa, grăbindu-se să consfinţească Declaraţia Balfour şi stabilind mandatul britanic asupra unei Palestine care număra în jur de 60.000 de evrei şi de zece ori mai mulţi arabi.

Constituirea unui “Cămin Naţional pentru poporul evreu” era o necesitate istorică. (Binyamin Zeev Herzl, genialul părinte al sinosmului, vedea Patagonia drept locul ideal pentru constituirea unui stat, obiectând că în Palestina evreii ar fi sacrificaţi, servind ca avanpost al civilizaţiei occidentale împotriva barbariei arabe).

După Declaraţia Balfour, Perfidul Albion n-a mai făcut nimic pentru edificarea statului evreilor, cărora susţine că le-a oferit un teritoriu (care nu-i aparţinea), preocupându-se cu prioritate de petrolul arab şi închizând ochii – ca şi celelalte mari puteri ale lumii - la epurările entice la care au fost apoi supuşi palestinienii.

Nu ajută niciuna dintre părţi, dacă intrăm mai adânc în istorie. Acum, doamna premier May susţine că e mândră de Declaraţia Balfour , prim ministrul Netanyahu îi critică pe britanici la ei acasă, pentru că nu şi-au susţinut promisiunile făcute în urmă cu o sută de ani, iar palestinienii solicită   Guvernului de la Londra să-şi ceară public iertare.

“N-am uitat nici o secundă că britanicii au dat înapoi după Declaraţie (n-au făcut nimic să susţină angajamentul Balfour, n.m.), dar mă îndoiesc că fără aceasta am fi primit recunoaşterea internaţională a dreptului nostru pe pământul Israelului. E limpede pentru mine că (...) fără zecile de ani de imigrare şi de muncă susţinută, fără curajul şi sacrificiul de care a fost nevoie ca să ne apărăm viaţa şi libertatea, statul Israel nu s-ar fi născut”. După treisprezece ani la putere (îl întrece deocamdată doar  David Ben-Gurion, primul premier,  care a condus ţara cincisprezece ani neîntrerupt), Benjamin Netanyahu judecă istoria cu siguranţa unuia care oricând o poate schimba, dacă l-ar obliga ingratitudinea supuşilor sau a aliaţilor săi.

Citește și: