Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
5584 vizualizări 9 oct 2017

Pentru că suntem ţara în care toţi clamăm că ne dorim adevărul (până dăm, din greşeală, peste el), iată o parte din adevăr. Îl povesteşte Hannah Arendt (“Originile totalitarismului”), în cartea sa din 1963 “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului”, publicată şi la noi, în Editura Humanitas. 2007, în traducerea Marianei Neţ.  

N-am nimic de comentat, nimic de adăugat, decât paginile de unde am extras citatul: 230-234.  

“Nu este o exagerare să spunem că România a fost cea mai antisemită ţară a Europei antebelice. Încă din secolul al XIX-lea, antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit. În 1878, marile puteri încercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, şi să determine guvernul român să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetăţeni români – chiar dacă ar fi rămas cetăţeni de rang secund. Nu au reuşit, iar la sfârşitul Primului Război Mondial toţi evreii români – cu excepţia câtorva sute de familii sefarde şi a câtorva evrei de origine germană – erau încă străini rezidenţi pe teritoriul românesc. A fost necesară întreaga forţă a Aliaţilor, în timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a ‘convinge’ guvernul român să accepte un tratat al minorităţilor şi să acorde minorităţii evreieşti cetăţenia română. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă în 1937 şi 1938 când, încrezători în puterea Germaniei hitleriste, românii au simţit că pot risca denunţarea tratatelor favorabile minorităţilor ca fiind impuse în detrimentul ’suveranităţii’ lor, putând astfel să priveze de cetăţenia română câteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populaţiei evreieşti. Doi ani mai târziu, în august 1940, cu câteva luni înaintea intrării României în război - de parte Germaniei hitleriste – mareşalul Ion Antonescu, şeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toţi evreii români, cu excepţia celor câteva sute de familii de evrei ce fuseseră cetăţeni români înaintea tratatelor de pace. În aceeaşi lună, el a instituit o legislaţie antievreiască care era cea mai severă din Europa (luând în considerare şi Germania). Categoriile privilegiate, veteranii de război şi evreii care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, nu reprezentau mai mult de 10.000 de oameni, deci cel mult 1% din întregul grup etnic. Hitler însuşi era conştient de faptul că Germania risca să fie depăşită de România, şi i-a atras atenţia lui Goebbels, în august 1941, la câteva săptămâni după ce dăduse ordinul pentru Soluţia Finală, că ‘un om ca Antonescu procedează în această chestiune într-un mod mult mai radical decât am făcut-o noi până la ora actuală’.

România a intrat în război în iunie 1941, iar Legiunea Română a devenit o forţă militară demnă de luat în seamă, avându-se în vedere apropiata invazie a Rusiei. Numai la Odessa, soldaţii români au fost răspunzători de masacrul a 60.000 de oameni. Spre deosebire de guvernele altor ţării balcanice, guvernul roman deţinea informaţii foarte exacte despre începutul masacrării evreilor din Est, iar soldaţii români, chiar după ce Garda de Fier a fost îndepărtată de la guvernare, s-au lansat, în vara anului 1941, într-un program de masacre şi deportări care ‘au umbrit până şi rebeliunea de la Bucureşti a Gărzii de Fier’ din luna ianuarie a aceluiaşi an – un program care este neegalat, din punctul de vedere al ororilor, în tot ansamblul de atrocităţi semnalate (Hilberg). Stilul deportărilor româneşti consta în înghesuirea a cinci mii de oameni în vagoane de marfă, lăsându-i să moară acolo asfixiaţi, în timp ce trenul traversa ţara zile de-a rândul, fără vreun plan sau scop stabilit. O urmare preferată a acestor operaţiuni de exterminare era expunerea cadavrelor în măcelării evreieşti. De asemenea, ororile din lagărele de concentrare româneşti – care fuseseră înfiinţate şi erau conduse chiar de români, căci deportarea în Est nu era posibilă – erau mai elaborate şi mai atroce decât tot ce ştim că a avut loc în Germania. Atunci când Eichmann şi-a trimis la Bucureşti obişnuitul consilier în problem evreieşti, pe Hauptsturmführerul Gustav Richter, acesta a raportat că Antonescu  dorea acum să trimită 110.000 de evrei în ‘două păduri, de cealaltă parte a râului Bug’, adică în teritoriul rusesc controlat de germane, pentru a-i lichida. Germanii au fost oripilaţi şi toată lumea a intervenit: comandanţii armatei, Ministerul pentru teritoriile ocupate din Est al lui Rosenberg, Ministerul de Externe de la Berlin, ministrul de la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger – ultimul, un fost înalt ofiţer SS, prieten personal al lui Röhm şi de aceea suspect în ochii SS-ului, a fost probabil spionat de către Richter, care îl ‘sfătuia’ în probleme evreieşti. Cu toţii erau însă de accord în privinţa acestei chestiuni. Eichmann însuşi a implorat Ministerul de Externe , într-o scrisoare datată aprilie 1942, să oprească aceste eforturi româneşti, premature şi neorganizate, ‘de a scăpa de evrei’, în acest stadiu al acţiunii. Românii trebuie să înţeleagă că ‘evacuarea evreilor germani, care este deja în plină desfăşurare’, are prioritate, după care a încheiat cu ameninţarea că va ‘pune în acţiune forţele Poliţiei Secrete’.

Oricât de circumspecţi ar fi fost germanii în a le da românilor – în cadrul Soluţiei Finale – o prioritate mai mare decât se prevăzuse iniţial pentru orice ţară balcanică, ei au fost nevoiţi să revină asupra planului, dacă nu voiau ca situaţia să degenereze într-un haos sângeros. Oricât i-ar fi plăcut lui  Eichmann să ameninţe cu folosirea Siguranţei, salvarea evreilor nu era chiar lucrul pe care fuseseră ei pregătiţi să-l facă. În consecinţă, la jumătatea lunii august – moment până în care românii uciseseră aproape 300.000 dintre evreii lor, în general fără ajutor german – Ministerul de Externe a încheiat o înţelegere cu Antonescu, ce prevedea ‘ca evacuarea evreilor din România să fie realizată de către unităţile germane’. Drept urmare, Eichmann a început negocierile cu căile ferate germane pentru a obţine suficiente vagoane în vederea transportării a 200.000 de evrei în lagărele de exterminare de la Lublin. Acum însă, când totul era gata, iar aceste măreţe concesii fuseseră făcute, românii şi-au schimbat brusc opinia. Ca un trăsnet venit din senin, a sosit la Berlin o scrisoare de la un om de încredere, dl. Richter  - mareşalul Antonescu se răzgândise; după cum a raportat ambasadorul Killinger, acum mareşalul dorea să scape de evrei într-un ‘mod comod’. Ceea ce nu au luat în considerare germanii a fost faptul că era vorba nu numai de o ţară cu un procent fantastic de mare de crime ci, practic, de ţara cea mai coruptă din Balcani. În paralel cu aceste masacre, se născuse o afacere înfloritoare cu vânzările de excluderi de la deportare, în care se angajase cu plăcere fiecare ramură a birocraţiei, naţionale sau municipale. Specialitatea guvernului erau taxele imense, care erau impuse la întâmplare anumitor grupuri sau unor comunităţi întregi de evrei. Acum se descoperise că evreii puteau fi vânduţi peste hotare pe valută forte, aşa încât românii deveniseră cei mai fervenţi susţinători ai emigrării evreilor – o mie trei sute de dolari pe cap de evreu. Astfel se face că, în timpul războiului, România a devenit una dintre puţinele porţi de emigrare a evreilor în Palestina. Pe măsură ce Armata Roşie se apropia, Antonescu devenea tot mai ‘moderat’; acum dorea să-i lase pe evrei să plece chiar fără a mai plăti vreo compensaţie bănească.

Curios este faptul că, de la început şi până la sfârşit, Antonescu nu a fost mai ‘radical’ decât naziştii (după cum gândea Hitler), ci numai permanent cu un pas înaintea progreselor  Germaniei. El a fost primul care i-a lipsit pe evrei de cetăţenie şi care a început masacrele pe scară largă, în mod făţiş  şi fără nici o ruşine; aceasta într-un moment în care naziştii erau încă ocupaţi cu testarea primelor lor experimente.

Reacţionase la ideea vânzării cu peste un an înainte ca Himmler să ofere ‘sânge contra camioane’, şi a sfârşit, cum a făcut şi Himmler, prin anularea întregii afaceri, ca şi cum totul nu ar fi fost decât o glumă. În august 1944, România a capitulat în faţa Armatei Roşii, iar Eichmann, specialist în evacuări, a fost trimis în grabă (dar fără succes) în zonă, pentru a salva câţiva ‘etnici germani’. Aproximativ o jumătate dintre cei 850.000 de evrei din România au supravieţuit, dintre care o mare parte – câteva sute de mii – au luat drumul Israelului. Nimeni nu ştie câţi evrei au mai rămas astăzi în ţară. Criminalii români au fost executaţi (în mod banal), iar Killinger s-a sinucis înainte ca ruşii să poată pune mâna pe el. Numai Hauptsturmführerul a.D. (în retragere) Richter, care, este adevărat, nu a avut niciodată şansa de a intra în acţiune, a trăit liniştit în Germania până în 1961, când a devenit o victimă târzie a procesului lui Eichmann”.                   

Citește și: