Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1088 vizualizări 29 sep 2017
Acum un an, Klaus Iohannis ne făcea inimile să tresalte: “Durata acestui proces nu poate fi foarte scurtă, nu reuşim să elaborăm în câteva săptămâni un astfel de Proiect de ţară. Pe de altă parte, nici nu cred că este bine să ne întindem ani de zile în discuţii pentru ce vrem. Eu evaluez că vom fi în stare să realizăm, în această comisie, documentul primar în aproximativ o jumătate de an, după care obligatoriu urmează o largă consultare publică şi, cred eu, consensualizare politică. Întregul proces poate fi finalizat în aproximativ un an de zile”. 
 
Când a trecut “aproximativ o jumătate de an” fără consultare şi consensualizare, am  priceput că acel  “document strategic scurt, clar, uşor de înţeles”, cum frumos îl definea Preşedintele, menit să stabilească “liniile generale de dezvoltare ale României”, va fi aşezat la loc de cinste în Muzeul Dezideratelor – instituţia cea mai eficientă a României moderne. 
 
E imposibil să emiţi judecăţi de valoare despre reforma Uniunii Europene – în afara sleitului slogan “să aducem Uniunea mai aproape de cetăţeni” (Iohannis la Tallinn)– dacă nu ştii cine eşti şi ce vrei. “Eu îmi doresc ca la finalul acestui întreg proces de elaborare a unui Proiect de ţară să avem un document strategic care ne dă răspunsuri la întrebările ce sunt importante pentru România: ce ne defineşte, cu ce ne identificăm în lume, cu ce ne identificăm în Europa”. Bine zis!
 
Atâta doar că n-avem Proiect de ţară. Avem însă un solid Proiect de supravieţuire, pe care l-am putea numi “La remorcă” – fără idei, fără iniţiative, pe muteşte la remorca UE, la remorca NATO.  

Citește și: