Publicat

17

august

2017

20:03

3905

vizualizări

O moarte pentru care suntem şi noi vinovaţi

„Nu a fost copilul meu! Bine că nu a fost, slavă Domnului!”, vor gândi unii, dacă nu vor fi în stare să articuleze. „N-au fost nepoţii mei, n-au fost nepoţii…, n-au fost…”.

O moarte pentru care suntem şi noi vinovaţi

„Nu a fost copilul meu! Bine că nu a fost, slavă Domnului!”, vor gândi unii, dacă nu vor fi în stare să articuleze. „N-au fost nepoţii mei, n-au fost nepoţii…, n-au fost…”.

Vom trăi, cu toţii, încremeniţi, câteva ore. Ne vom surprinde rulându-ne-n cap, ca nişte roboţi de recompus fizionomii, chipuri, trăsături, priviri, apoi grimase, feţe îngrozite, descompuse de groază, odată cu derularea imaginativă a ororii… Apoi, nimic. Blanc! După, revenirea la cotidian, neverosimil de abruptă: „Stai frate că n-am trecut prin piaţă! Pâine, roşii… Şi un săpun, trebuie să iau!”.

Mărturisesc că m-a răscolit profund soarta fetelor, dispărute, astăzi, violent, într-o altă dimensiune. Nu poţi spune că au murit! Asta nu e moarte, asta este o atomizare, instantanee şi cumplită, spiritul, însuşi fiind descompus în milioane de clipe netrăite, alungat feroce, de fier, către piatră, nedându-i-se secunda şi dreptul la nemurire, la înălţare.

Nu mă apasă teama, şocul, imaginea impactului violent, care ţi se-nfige în cap, aproape material, aproape dureros. (Am mai trăit asta, în adolescenţă. O bunică şi o fetiţă, venind de la şcoală. Traversând aceeaşi cale ferată, Bucureşti-Constanţa, în dreptul cartierului Pajura. Aceeaşi soartă, cumplită…). Mă simt, pur şi simplu, vinovat de toată această indiferenţă, îndepărtare, mizantropie pe care, şi eu, ca toată această societate tarată, le-am lăsat să se insinueze în sufletele, şi în capul nostru.

Însingurare, în doi, în trei, în grup. Nu ne mai pasă, nu ne mai trăiesc stările celorlalţi – poate doar invidiile ne mai bântuie, bârfele, răutăţile, miştoul -, făcându-ne părtaşi la viaţa lor, la bucurii, atenţi la necazurile lor, la neîmplinirile lor, la deznădejdile lor, la ţipătul lor mut, după ajutorul nostru, al celor, încă, mai puţin bolnavi.

Am acceptat să trăim în societăţi abrutizate spiritual, ca în pădurile virgine în care ne invităm musafirii. Când ne vizităm, în loc de suflet, în loc de apropiere, în loc de îmbrăţişări, le arătăm urşii, în mediul lor natural, şi lupii, câţiva râşi, câte un cerb de colecţie.

Trebuie să recunosc: înainte de decembrie 89, îndrăzneam să mai avem prieteni, întâlniri „subversive”, tupeul de a ne spune păsurile unii altora, neruşinarea de a cere sfaturi, de a spera că nu-i adevărată spusa aia că „fiecare moare singur”.

De atunci, până acum, am reuşit să ne dăm „unfriend”, noi toţi, tuturor.

De azi dimineaţă, toată lumea vorbeşte despre „societate”, ca despre o instituţie indolentă şi fără scrupule. Despre neimplicarea „factorilor responsabili”. Despre condiţiile de trai din România. Despre alterarea familiei ca instituţie...

Sigur că toate acestea au un rolul nefast în accederea noastră, ca naţie depresivă, pe primul loc la numărul de sinucideri, în Europa.

Sigur că doar un medic de familie, mai bolnav decât noi toţi, a putut trăi, indiferent, la soarta Alexandrei şi a fetelor sale, ştiind că femeia a fost internată cu depresie profundă, într-un spital de boli nervoase.    

Sigur că doar nişte asistenţi sociali, mai bolnavi decât medicul de familie al Alexandrei, au putut trăi bine-mersi, fără să-i doară capul de soarta şi situaţia celor trei fete.

Sigur că, prea multe din ONG-urile noastre, fac paradă pe la tv cu sentimente şi strângere de fonduri, dar prea puţine se implică, cu adevărat şi cu suflet, în cazuri cu finaluri de gen: „Iertaţi-mă, dar n-am mai putut să suport!”.

Nu-i caut scuze acestei mame şi, cu atât mai puţin, familiei ei. Poate doar boala care i-a mistuit sufletul şi nervii să-i mai poată fi, într-un fel sau altul, „avocat”. Sănătatea mintală este aceea care decide pentru tine: până în ce loc al vieţii trebuie să-ţi ţii copiii de mânuţă…

Dar boala Alexandrei i s-a instalat în suflet, a sporit şi l-a cuprins definitiv şi din cauza noastră; a indiferenţei, a indolenţei, a nepăsării noastre faţă de noi toţi.

Şi noi suntem vinovaţi! 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
BREAKING NEWS | Austriecii le-au dat o lovitură teribilă televiziunilor din România! E pentru prima dată în istorie când se întâmplă aşa ceva în ţara noastră

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info