Adrian Onciu
Adrian Onciu
975 vizualizări 11 apr 2019

Micul Pentagon era plin de pacienţi cu personalitate multiplă. Unii se credeau prim miniştri, alţii maeştri yoga, împăraţi, masoni de grad 33 sau vedete porno. Tratamentul, destul de costisitor, arareori dădea rezultate. Dimpotrivă, existau cazuri în care boala se agrava. Spre exemplu Cosette putea fi în acelaşi timp politician de succes, vlogger, taxatoare de bilete şi jucătoare de popice. Avea o abilitate înăscută de a trece instantaneu dintr-un personaj în altul, dintr-o stare într-alta, fără ca transformarea să-i afecteze cursivitatea şi logica discursului.

Alt pacient, Ludovic, se credea Pablo Escobar în timpul zilei şi patron de video-chat noaptea. Victor umbla prin spital cu cearşaful pe cap (în calitate de fantomă) şi negocia adeziuni la Pro România, iar Traian se comporta ca un director de serviciu secret ieşit la pensie – asculta pereţii din baie cu stetoscopul şi-şi nota stenogramele pe un sul de hârtie igienică. Îmbrăcat în pijamale cu poza lui Fidel Castro pe spate, Dacian ridica pe holuri baricade din saltele şi zvârlea cu perne în asistente, din dorinţa de a ieşi în evidenţă.

Fără discuţie, Viorica părea cea mai bolnavă dintre toţi. În ultima vreme zăbovea ore întregi în faţa oglinzii. Echipată în costum de baie, citea de pe hârtii discursuri naţionalist-ţărăniste de mobilizare la votul din 26 mai. Uneori se enerva din pricina unor bâlbe şi scria pe oglindă, cu ruj, mesaje stimulatoare gen ”Sunt magnifică!”, ”Mă doare-n cur!” sau ”Trăieşte-ţi clipa!”.

De boala personalităţii multiple se molipsise şi Klaus, şeful Statului paralel. Deseori avea senzaţia că trăia în pielea unui scriitor celebru. Puseele inspiraţionale îl loveau când se aştepta mai puţin, aşa că purta permanent în chiloţi creioane HB şi radieră Pelikan, special ca să-şi exprime gândurile pe orice suport îi cădea la mână: pereţi, dulapuri, lenjerie de pat, şerveţele, etichete, ciorapi albi ş.a.m.d.

Pentru că se apropiau alegerile, Klaus reuşise să-şi strângă creaţiile aparent haotice într-un volum publicat clandestin la editura spitalului. Cartea, intitulată sugestiv grEU.ro, scoasă într-un tiraj foarte mare, avea pe copertă un desen interesant. O căruţă era trasă la deal de câţiva pacienţi în pijamale. Patru doctori zâmbeau larg de pe capra atelajului: Jean-Claude, Frans, Agelica şi Emmanuel. În drum spre vârful dealului căruţa lăsa în urmă, strivite sub roţi, zeci de veste galbene. Din spate, Klaus le făcea morman şi le dădea foc.  

Însă coperta era nimic pe lângă conţinut. Scrisă la persoana întâi într-un ritm alert, de thriller internaţional, opera lui Klaus reuşea să te ţină cu sufletul la gură încă de la primele rânduri. Te acapara, pur şi simplu. Iată, mai jos, ciorna mâzgălită pe pereţii salonului 22-19, de la care a plecat ideea cărţii.

grEU.ro este proiectul meu de suflet. El arată cât de greu mi-a fost în primii 5 ani de spital. Şi mai arată ceva: lucrurile cu adevărat importante au nevoie de timp pentru a fi înfăptuite. Aşadar, aş avea nevoie de încă 5 ani.

Vă veţi întreba, pe bună dreptate, unde vreau să ajung. Ce anume mă însufleţeşte ca să continui lupta. Greu de spus.

Când m-au internat cu forţa în Micul Pentagon îmi venea să plâng. Ce ştiam eu despre spitale? Mai nimic! Mă deprima programul monoton, liniar, de zi cu zi: masă-tratament-somn, masă-tratament-somn. Din fier să fii şi tot cedezi nervos!

Într-un mare ocean de plictiseală, ce puteam face? Să mă lupt cu preşedintele Liviu? Prea mică miza. Să particip la talk-show-uri televizate? Ar fi fost sub nivelul meu. Plus că nu sunt obişnuit să vorbesc mult. Vorbitul în public mă oboseşte teribil.

Aşadar, ce mi-a rămas pe lista scurtă de activităţi am subliniat cu roşu şi am lipit hârtia pe uşile frigiderului: tenis, bicicletă, ski, drumeţii montane, sărituri cu paraşuta din vârful copacului. Normal că şi de astea te plictiseşti după 5 ani. Întrebarea este dacă mi-ar plăcea să fac şi altceva.

Recunosc. Am avut noroc cu #rezist, #şîeu, #metoo, #fărăpenali şi alte haştaguri similare. Graţie lor am simţit că sunt, pe bune, şeful Statului paralel şi nu un neica-nimeni adunat de pe străzi.

Dacă cineva m-ar  întreba ce voi face în următorii 5 ani i-aş spune că nu ştiu. Habar n-am, sincer. Probabil voi scrie încă trei cărţi. Se vând foarte bine, iar viaţa de scriitor de spital este plină de satisfacţii. Ultima oară am dat autografe la cantină până mi s-a tocit peniţa.

În pofida faptului că pacienţii englezi au evadat din spitale, sunt optimist. Tratamentul continuă pentru noi, cei rămaşi în saloane. Prevăd că doar împreună ne putem vindeca. Doar împreună putem ţine piept rivalilor din Rusia, din China şi chiar din America.

Ciorna de mai sus avea să constituie piatra de temelie a proiectului grEU.ro. O carte de căpătâi pentru sutele şi miile de pacienţi cu personalitate multiplă care se credeau inclusiv (sau mai ales!) politicieni.

În clădirea Micului Pentagon se dădu stingerea. Preşedintele Liviu rupse două foi din volumul gros, trase pe nas pastila de Xanax, confecţionă un avion şi-i făcu vânt pe fereastră. Un etaj mai jos, Ludovic stivui pe duşumea cele şase cărţi primite cadou şi se urcă pe ele să schimbe becul. Lungit pe burtă, Traian îşi luă markerul de după ureche şi şterse titlul. Scrise dedesubt grEUfărăEA.ro. Pe patul suprapus, Cosette îşi admiră cel mai nou tatuaj desenat pe coapsă: grEUşîEU.ro. La bucătăria cantinei, Viorica sparse trei ouă într-o farfurie şi urmări, cu ochelarii pe nas, reţeta de omletă din volumul lui Klaus.

Turnă ouăle în tigaie şi adăugă paginile 147-154 tocate mărunt. Presără piper din abundenţă.

Singur în cimitirul de pe acoperişul spitalului, Klaus deschise cartea la pagina 232, capitolul ”Ce-mi doresc eu mie pentru următorii 5 ani”. Citi câteva rânduri, spuse Tatăl Nostru, pe urmă aruncă volumul în groapa proaspăt săpată. Folosi hârleţul ca s-o astupe la loc, bătuci pământul cu picioarele şi se uită lung la crucea din lemn cu inscripţia grEU.ro – R.I.P. (2014-2019). 

(va urma)

Citește și: