Gandul.info
Iulian Anghel
Iulian Anghel
2320 vizualizări 6 aug 2018

”So cute! So cute!”, exclama micuţa mea prietenă - care face primii paşi în limba engleză - ori de câte ori vede un maindanez adormit la soare. Şi sunt mulţi, nu cu miile, dar prea mulţi pentru un ”oraş” de 3.000 de locuitori.

Lumina amiezii, de culoarea cafelei cu lapte, taie zarea scurt şi, imediat peste valuri, langa mica hergelie care se scaldă în apele fluviului, apare un şir de clădiri cu dinţii scoşi şi coastele la vedere - cadavre de boi şi vaci, catâri, măgari şi alte lighioane neştiute, mâncate de o molimă cumplită, de pe oasele cărora nici vulturii necrofagi nu mai au ce să aleagă.

Am făcut fotografii ruinei anul trecut. I-am făcut şi anul acesta. Nimic nu s-a schimbat într-un an.

Ceea ce a fost mereu de mirare pentru mine e că, deşi stăm ghemuiţi, nemiscaţi, atât de singuri în lumina cafelei cu lapte, noi ne mişcăm. Fotografia este aceeşi, doar timpul este altul.

Am citit, cândva, despre cercetările lui Jacques Yves Cousteau. Scria el, uimit, despre cât de pasiv era un grup de maimuţe al cărui comportament îl studia. Dacă erau sătule, stăteau toată ziua, fără să facă nimic, privind în zare cu ochii mari şi nevinovaţi. Diferenţa, arăta el, dintre noi şi celelalte făpturi cu care împărţim pământul, este că suntem mereu neliniştiţi, nu vrem doar să avem burta plină.

Am vrut să să vorbesc cu primarul satului căruia i se zice oraş, în care am scris rândurile de mai sus, i-am cerut o audienţă pentru un scurt interviu anul acesta - fără succes. Îi cerusem şi anul trecut una. Voiam să ştiu: ok, ruinele de acolo au fost cândva un şantier naval; dar acum sunt doar ruine, de ce nu scăpaţi de ele? Nu sunt bani? Ce ar fi de făcut? E păcat să strici frumuseţea de azi, pentru că trecutul e trecut şi nu orice merită păstrat.

Am aflat de la un localnic că e ”zonă protejată” şi nu poţi dărâma oricum, cum nu poţi ridica oricum. Este bine că este aşa. Este bine că ţii la patrimoniu. Dar cine a clasificat ruinele fostului şantier, care nu adună cu anii decât rugină şi poluare, drept demne să fie declarate drept patrimoniu?

De-a lungul falezei înguste, în zona celor 3-4 restaurante care-şi aşteaptă, zi de zi, turiştii, trotuarele sunt pline de balegă de vacă. Vacile pasc peluza catedralei ortodoxe în reconstrucţie şi nimeni nu se gândeşte că locul lor nu este în aşa-zisul oraş, pentru că, împrejur, există sute de hectare necultivate, pe care ar putea paşte în voie.

Aici nu mai vorbim de ruinele fizice. Vorbim despre o ruină a esteticii. Ruina dinlăuntrul nostru.

Când Marques descrie moartea dictatorului său, imaginile cele mai amare ale degradării sunt ale palatului prezidenţial năpădit de vaci, mâncând perdelele grele de catifea, pluşul fotoliilor,  distrugând sala de muzică şi sufrageriile, iar tigvele lor şi balega zacând peste tot.

Ruine vor exista mereu, pentru că totul este supus timpului. Un trup de zeiţă va ajunge, cândva, o ruină. Dar, dacă viaţa acelui trup-ruină a fost exemplară, va continua să fie admirată şi orice întâlnire cu ea va fi prilej de rememorare a zilelor splendide din trecut. Aşa cum ruinele fizice ale Romei, ale Atenei sau ale Ierusalimului depun mărturie despre gloria trecută.

România este o ruină de la un capăt la altul şi nu pentru că ţinem noi să ne conservăm vestigiile. Ruinele fostelor fabrici, gările distruse, casele căzute în mijlocul oraşelor, năpădite de buruieni şi de şobolani, fostele parcuri, vandalizate acum, ale oraşelor de provincie, toate depun mărturie nu despre un trecut uluitor, ci despre un prezent de plâns.

Iar noi, asemenea maimuţelor lui Cousteau, însoţim cu ochi blânzi degradarea.

 

Citește și: