Gandul.info
no author
Crenguta Nicolae
3030 vizualizări 11 mar 2018

Textul remarcă ratele mari ale creşterii economice din Europa Centrală şi de Est în toate trimestrele anului trecut, de peste 3-4% (Ungaria, Estonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Croaţia) şi chiar 5-6% (România, Letonia, Slovenia, Polonia, Cehia, Estonia), faţă de o medie a UE sub 3%, susţinută de exporturile către zona euro, de consumul intern şi de investiţii facilitate de fondurile europene structurale şi de coeziune, care le-au dat acestor guverne posibilitatea de a investi susţinut fără a afecta prea tare nivelul datoriei publice.

Raportat la următorul plan bugetar multianual al UE (2021-2027), susţin analiştii băncii franceze, ţările din zonă vor avea însă de făcut „o opţiune strategică – să decidă dacă preferă pragmatismul economic şi continuă să beneficieze de generozitatea finanţărilor UE sau dacă vor să se lipsească de o parte din această asistenţă şi să menţină regimul politic pe care îl creează acum, cu subminarea domniei legii şi a instituţiilor în folosul unei mai mari autorităţi şi suveranităţi naţionale”.

În primul caz, prevede raportul, ar trebui să vedem o continuare a politicii de investiţii şi o îmbunătăţire a infrastructurii; în al doilea caz, sunt motive de îngrijorare că va avea loc o reducere a investiţiillor publice sau o creştere a datoriei publice care ar ameninţa profilul de risc de ţară. Scăderea investiţiilor, mai zic analiştii, va afecta potenţialul de creştere economică, posibil şi investiţiile străine directe; pentru Polonia, de pildă, contribuţia la buget a fondurilor structurale de dezvoltare înseamnă acum 2-3% din PIB anual.

Acest scenariu, surprinzător de brutal pentru o instituţie bancară de obicei prudentă în predicţii, apare chiar după ce Comisia Europeană a prezentat un proiect de buget pentru perioada 2021-2017 ce ia în considerare nu doar o reducere a fondurilor de coeziune, ci şi condiţionarea alocării lor de „respectarea domniei legii şi a valorilor democratice, spre a pune o presiune economică pe statele autoritare din Europa Centrală”, cum se exprimă cei de la Crédit Agricole.

La 6 martie, premierul ungar Viktor Orbán a spart gheaţa, anunţând primul că economia ţării va avea oricum rate de creştere de 4% în următorii ani, cu salarii în creştere şi şomaj redus, aşa încât nu va mai avea nevoie de fonduri de la UE. „N-avem nevoie de banii europenilor, ci de piaţa lor, de asta trebuie să stăm în UE”, a spus Orbán, deja pe cai mari în sondajele dinaintea alegerilor din aprilie şi pregătit să livreze electoratului său promisiunea de a elibera ţara de sâcâielile UE pe tema primirii de refugiaţi.

A urmat premierul polonez Mateusz Morawiecki, care a trimis Comisiei Europene documentul de explicare a reformelor din justiţie criticate de Bruxelles, avertizând că vesticii n-ar mai trebui să tot vorbească de sancţiuni pentru Polonia, fiindcă asta stimulează sentimentul antieuropean şi forţele populiste care vor dezintegrarea UE.

La ultimul summit UE, Morawiecki a afirmat că i se pare acceptabil ca UE să condiţioneze alocarea fondurilor de respectarea principiilor domniei legii, dar numai atâta vreme cât există criterii obiective acceptate la nivelul UE. O listă cu asemenea criterii nu există însă, astfel încât, dacă rezultatul va fi percepţia că „domnia legii” e doar un pretext al vesticilor ca să poată economisi bani la buget pe spinarea esticilor după gaura creată de Brexit, atunci sentimentul antieuropean din Est, cum a zis Morawiecki, se va vădi chiar la alegerile europarlamentare din 2019. Iar asta ar afecta direct interesele statelor bogate din UE, deja descumpănite de viteza cu care forţele politice zise antisistem au câştigat teren în ţări ca Germania şi Italia.

Actuala guvernare din România pare avantajată de astfel de dispute, pentru că pe de o parte poate arăta UE că aici nu e chiar aşa de rău ca în Polonia sau Ungaria din punctul de vedere al „domniei legii”, pe de altă parte poate arăta UE că aici, spre deosebire de ţările din Vişegrad, nu există nici partide eurofobe, nici sentiment antieuropean.

Acesta a fost rostul includerii unui plan de aderare la euro până în 2024 tocmai pe primul loc între priorităţile naţionale enunţate de Liviu Dragnea la congresul PSD; nici Ungaria, nici Polonia, nici Cehia nu au termen de aderare şi nu dau semne că le-ar mai interesa să aibă.

La fel, premierul Viorica Dăncilă a insistat pe importanţa fondurilor europene, spunând inclusiv că miza Guvernului este să se investească în primul rând banii europeni şi abia apoi cei de la buget; comisarul european Corina Creţu, responsabilă tocmai cu politica regională şi fondurile structurale, a fost chiar între invitaţii de frunte la congres.

Pe de altă parte însă, dorinţa liderului PSD de a urma Polonia şi Ungaria în materie de discurs suveranist, aşa cum a făcut la congres, poate neutraliza avantajele de mai sus, dintr-un motiv simplu: când e vorba de chestiuni sensibile ca suveranismul şi naţionalismul esticilor în raport cu UE, orice şoaptă care sugerează rebeliune, mai ales venind din partea unei ţări până acum cuminţi, e rapid echivalată la Bruxelles cu strigătele poloneze şi ungureşti. „Desenul suveranităţii româneşti trebuie făcut în România, nu în afara ţării”, cum a spus Dragnea la congres, accentul nou pe „curajul” de a dezvolta relaţiile economice cu China sau ideea de a lansa fondul suveran de investiţii şi o bancă naţională de dezvoltare sună a încercare de a găsi soluţii alternative la banii UE, aceia acordaţi sau retraşi după criteriile UE. Iar problema nu e cât de cuminte s-ar cuveni sau nu să fie România într-un moment când nici alţii nu mai ascultă de Bruxelles, ci dacă are resursele să fie atât de suverană pe cât o arată discursul lui Dragnea.

Ungaria a reacţionat la criza economică prin măsuri dure faţă de multinaţionale: a impus taxa pe bănci şi telecom, a îngheţat dobânzile la credite, a renunţat la acordul cu FMI. Dar n-a păţit nimic, în ciuda ploii de avertismente că UE şi investitorii se vor supăra.

Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, vorbea prin 2011 de diferenţa dintre România, care atrăsese până atunci investiţii străine de 3.270 de dolari pe cap de locuitor, şi Ungaria, cu 26.460 de dolari pe cap de locuitor, explicând că atitudinea investitorilor străini faţă de o ţară depinde şi de implicarea lor mai mare sau mai mică pe care o au de protejat acolo. În 2015, după UNCTAD, totalul investiţiilor străine directe arăta aşa, cu ţările enumerate în funcţie de mărimea populaţiei: Polonia - 192 mld. euro, România - 62 mld. euro, Cehia - 102 mld. euro, Ungaria - 83 mld. euro, Bulgaria - 38 mld. euro. Numai primele trei în ordinea investiţiilor sunt membre OECD, clubul ţărilor dezvoltate. Celelalte două componente ale puterii economice, capitalul intern (cel din care la ei au ieşit campioni naţionali şi transnaţionali ca PKN Orlen, OTP, MOL sau CEZ, iar la noi n-a mai ieşit nimic) şi fondurile europene atrase, au urmat aproximativ aceeaşi ierarhie.

Ştiind, aşadar, că România este o ţară care încă încearcă să iasă din sărăcie, cum ar trebui să înţelegem declaraţiile din programul de ţară al şefului PSD?

Sunt menite să câştige cu noi promisiuni electoratul pierdut din 2016 încoace? (fondul suveran de investiţii, de exemplu, ar fi trebuit înfiinţat deja de anul trecut, acum apare iarăşi ca promisiune).

Sunt expresia speranţei liderului PSD că atâta vreme cât cumpără armament din SUA, Germania şi Franţa, România n-are de ce să se teamă de UE?

Sau avem de-a face cu un plan de a captura de partea PSD electoratul mai naţionalist care altfel şi-ar găsi un partid cu adevărat eurofob capabil să-l reprezinte?

Ca socoteli politice, toate acestea sunt de înţeles; păcat însă că şeful PSD creează astfel în rândul alegătorilor nişte aşteptări care, necorectate de informaţie economică reală, vor crea în timp o frustrare şi mai mare decât cea a numeroşilor români care acum oftează admirativ de câte ori aud de Orbán şi se întreabă de ce n-avem şi noi unul ca el.

 

Citește și: