Adrian Onciu
Adrian Onciu
6324 vizualizări 8 feb 2019

Pentru zborul Bucureşti-Washington cu escală la Bruxelles îşi luaseră bilete mai mulţi doctori şi pacienţi. Printre ei mă număr şi eu. De obicei, preşedintele Liviu se plictiseşte groaznic în timpul zborului, aşa că m-a rugat să-l însoţesc ca să-i spun bancuri cu Klaus, Jean-Claude şi statul paralel.

Când avionul decolează, o prind de mână pe stewardesă. Tremur ca varga, ştiu că piloţii sunt doi pacienţi de la salonul fără clanţă. În faţa mea, tot la business class, Viorica citeşte cu pixul în mână anunţurile de condoleanţe din revista Politico. Simplul fapt că unii monştri sacri au murit şi ea încă supravieţuieşte o umple de speranţă, de energie. Priveşte distrată prin hubloul din dreapta şi îşi face cruce cu limba când avionul nostru trece razant pe deasupra Catedralei Mântuirii Neamului. Clopotele încep să bată în ritm de hip-hop, trase de mâinile dibace ale unui securist ieşit din sistem după o supradoză de vitamina D.

În boxe se aude Vivaldi. La clasa a doua cântă Sorinel Salam. Diferenţele nu se opresc aici. Stewardesele noastre sunt în costum de baie, iar cele de la low-cost poartă pijamale cu talie joasă şi cizme murdare, de şantier. E ultima fiţă în materie de modă la compania aeriană afiliată Spitalului Micul Pentagon.

Doctorii Tudorel şi Codruţa stau în spatele nostru, se ignoră reciproc. Merg la Bruxelles în scopuri divergente, Tudorel ar vrea s-o împiedice pe Codruţa să devină şefa anchetatorilor la nivel european. Cât ea se întoarce să-i ceară stewardesei încă un ceai de muşeţel, Tudorel îi strecoară în pahar două pastile de Viagra-P cu efect psihotrop. Doctoriţa le dă iute peste cap, pe urmă se ridică şi iese pe culoar.

Începe să gesticuleze şi să ofere indicaţii pentru pasageri:

- În cazul, foarte probabil, în care voi deveni şefa anchetatorilor la spitalul din Bruxelles este recomandat să nu vă panicaţi. Deasupra scaunelor veţi găsi o pereche de cătuşe pe care să vi le puneţi singuri la semnalul meu. Evacuările de urgenţă sunt amplasate la mijlocul şi la capetele avionului. Dacă nu suportaţi regimul fără clanţă, puteţi debloca uşile şi sări în gol. Este unica modalitate demnă, curajoasă, de a scăpa de calvarul unei anchete pe care promit să o coordonez cu maximă exigenţă, în spiritul justiţiei ce m-a călăuzit în ultimii ani, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi al ambasadelor occidentale.

Intervenţia neaşteptată a Codruţei se termină în aplauzele câtorva pacienţi. Ca şi cum cineva i-ar fi ciupit de fund, Dan şi Dacian se ridică brusc să-i ofere câte un trandafir, însă tocmai zburăm printr-o zonă cu turbulenţe. Avionul ne zgâlţâie zdravăn, cei doi bărbaţi se împiedică şi cad peste Codruţa. Primul o îmbrăţişează Dan, care profită de moment ca s-o pipăie pe sub bluza de pijama. În replică, doctoriţa îi îndeasă în gură petale de trandafir.

În difuzoare se face auzit comandantul aeronavei:

- Bună dimineaţa, vă rugăm să reveniţi la locurile dumneavoastră. În sfârşit, am găsit butonul prin care putem lua legătura cu turnul de control din Bruxelles. În câteva minute, stewardesele vă vor servi Micul Dejun de Rugăciune Naţională. Comandantul echipajului vă doreşte călătorie plăcută, fără incidente majore.

Micul Dejun de Rugăciune Naţională fusese introdus la cererea preşedintelui Liviu, ca repetiţie generală înaintea evenimentului similar de la Washington, organizat de preşedintele Donald.

Primim caserolele cu mâncare: un hot-dog vânăt, cu miros de mucegai, jumătate de ou tare şi un biscuit cu făină de cannabis. De lângă mine, Liviu se ridică şi păşeşte pe culoarul dintre scaune. Îşi aprinde trabucul cubanez, apoi lumânarea furată de la botezul alianţei USR-Plus. La cererea lui, rostim în cor Tatăl Nostru. Finalul rugăciunii îl surprinde pe Liviu cu mâna pe fundul Manuelei, stewardesa roşcată cu sânii ieşiţi din sutien.

Rosteşte afectat:

- Amin! Doamne ajută să ajungem cu toţii sănătoşi la Bruxelles şi la Washington. Rugăciunea noastră se îndreaptă acum, în aceste clipe grele, către reprezentanţii Statului paralel, ai mişcării #rezist, ai multinaţionalelor şi chiar ai BNR. Sper să le vină mintea la cap, pentru că momentan, aceşti trădători gândesc cu fundul, scuzaţi-mi francheţea. Credinţa adevărată este credinţa în Adevăr, iar adevărul este unul singur: îi rupem pe toţi la vot!

Avionul ne zgâlţâie din nou. Viorica se panichează, mă întreabă dacă am o paraşută în plus sau măcar o faţă de masă. Apoi vomită micul dejun pe pantalonii lui Liviu.

Când preşedintele ajunge, cu greu, la locul său, ţâşneşte pe culoar doctorul Matteo, un fals chirurg plastician originar din Italia. O prinde de gât pe stewardesa roşcată cu sânii la vedere şi ameninţă că-i scoate silicoanele pe loc, dacă pilotul nu aterizează de urgenţă la Roma. Pare un tip foarte hotărât. De undeva din faţă, Codruţa spune că-i plac silicoanele stewardesei. Ar vrea ca italianul să i le pună ei după ce i le scoate roşcatei.

Alte trei femei din avion ridică mâinile, agitate:

- Vrem şi noi! Vrem şi noi!

Pe nesimţite, Viorica se strecoară printre scaune şi-i altoieşte o tigaie în cap teroristului cu opt clase şi diplomă de medic. Bărbatul cade, uşor, în braţele lui Dacian, care îi şopteşte la ureche că îl angajează pentru campania electorală. Are mare nevoie de specialişti capabili să aducă un Plus de atractivitate partidului, prin implanturi de botox, acid hialuronic şi citate din K. Marx.

Când credeam că lucrurile au reintrat în normal, aud în difuzoare o voce cunoscută:

- Sunt Victor, noul comandant al aeronavei. Am imobilizat piloţii şi am deturnat avionul. Din raţiuni de discuţii pe marginea bugetului s-a anulat participarea la Micul Dejun de Rugăciune Naţională, aşa că revenim în Bucureşti. Vom ateriza pe Otopeni abia după ce absolut toţi pasagerii semnează adeziunile pentru Pro România. Stewardesele le vor împărţi imediat, rămâneţi la locurile voastre. Mulţumesc.

Îl văd pe preşedintele Liviu foarte ofticat. Se uită lung la adeziune. Ştiu că mai degrabă ar prefera să moară decât să ajungă iarăşi sub talpa lui Victor.

Mototoleşte hârtia, o bagă în gură şi începe să o mestece. Pasagerii îl imită. Viorica îl întreabă dacă mai întâi poate să ardă formularul, pentru că are intoleranţă la celuloză încă de prin clasa a IV-a, când a mâncat carnetul de note după un 4 (absolut nemeritat!) la limba română. Scoate bricheta şi îşi dă foc la păr din greşeală. În isteria creată, găsesc cu greu extinctorul. Îl agit şi o umplu pe Viorica de spumă. Arată mişto, ca un om de zăpadă. I se vede doar nasul.

(va urma)

 

Citește și: