Adrian Onciu
Adrian Onciu
2895 vizualizări 31 aug 2018

Lupta dintre Statul Paralel şi regimul discreţionar devenise inegală de când serviciile secrete psihiatrice deciseseră să se implice de-o parte a baricadei. Pentru că adevăraţii terorişti îşi vedeau de treabă prin alte părţi ale lumii, agenţii 007 reuşiseră să strângă tone întregi de dosare cu diverse informaţii de cancan, fără legătură cu siguranţa naţională, unele chiar foarte intime, ca de pildă frecvenţa cu care simpatizanţii Statului Paralel se întâlneau cu amantele la biserică. Se adunaseră munţi de dosare cu filaje, interceptări, bârfe şi zvonuri, încât din lipsă de spaţiu serviciile începuseră să le depoziteze acasă la agenţi – pe sub paturi, prin dulapuri, în cămări şi debarale, în beciuri şi coteţe. Unele fuseseră ronţăite de şobolani, altele prinseseră urme de mucegai sau miros de murături. Era păcat să zacă acolo nefolosite, mai ales că printre victimele colaterale ale filajelor se aflau sute de procurori şi judecatori. Şi atunci, cineva venise cu ideea protocoalelor secrete. Atât de secrete, încât nimeni să nu ştie că serviciile psihiatrice terminaseră demult lupta cu Statul Islamic (prin expulzări masive, preventive) şi începuseră războiul pe frontul politic, umăr la umăr cu Statul Paralel.

Însă nici regimul aflat la putere nu stătea cu mâinile-n sân. Preşedintelui Liviu îi plăcuse dintotdeauna dictonul ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, aşa că luase măsuri de retorsiune. Spitalul Micul Pentagon modificase clasicele protocoale pentru pacienţi, astfel încât adepţii Statului Paralel să primească un tratament pe măsură.

La vremuri grele, de conflict dur, fără menajamente, derapajele din partea combatanţilor păreau, cumva, la fel de normale ca relaţiile amoroase dintre doctori şi asistente (sau dintre demnitari şi distinsele lor secretare hărţuite sexual la locul de muncă - #metoo).

Aveam să fiu martor, fără să vreau, la aplicarea noilor protocoale spitaliceşti, odată cu sosirea ambasadorului George, chemat de urgenţă să dea explicaţii în legătură cu promovarea la Washington a celei mai proaste imagini a regimului de la Bucureşti de după 1989. Şi când spun ”imagine proastă”, puteţi înţelege că aceasta ar fi pălit imediat dacă ai fi pus-o lângă imaginea actriţei porno Stormy Daniels, confidenta preşedintelui Donald de la salonul 20-69.

Ca fost şef de serviciu secret, George ştia o groază de lucruri (inclusiv cum să ascundă informaţii confidenţiale de la Pentagon în pantalonii cu fund dublu), însă nu şi-ar fi închipuit că ar putea să cadă în capcana abil întinsă de preşedintele Liviu. Când ajunse cu maşina în curtea spitalului, ambasadorul avu parte de o primă surpriză. Potrivit protocolului secret, gardienii Psi îl imobilizară, îi spintecară hainele lăsându-l în pielea goală şi îl deparazitară împotriva gripei porcine americane - una infinit mai agresivă decât pesta africană. Tuns zero cu o maşină de ras defectă, care mai mult îi smulsese părul, George fu dus apoi în salonul de terapie intensivă, pentru următoarele proceduri din protocolul secret. Medicii lipiră de tâmplele bărbatului cele două padele ale defibrilatorului şi-i aplicară un curent de 100 de jouli, suficient cât să-i explodeze capul. Odată cu spasmele, simţise durerea până-n vârful degetelor de la picioare, de parcă l-ar fi plesnit Van Damme cu bâta lui de baseball. La interval de două minute, îi injectară în vene un cocktail medicamentos din glucoză 33%, dopamină, atropină, adenozină, adrenalină şi tinctură de coada şoricelului, aducându-l într-o stare de halucinaţie şi delir mistic. Începu să cânte liturghii în limba greacă mai ceva ca Preafericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Elade. Apoi, dintr-odată, muţi cu ochii fixaţi în tavan. După primele proceduri, ambasadorul se transformase într-o legumă, nu l-ar fi recunoscut nici măcar finul său Victor, cu care stătea noapte de noapte pe Skype ca să pună la cale o lovitură de palat şi să preia frâiele Partidului.

Salonul de reanimare se goli când apărură preşedintele Liviu şi doctorul Tudorel. Îşi traseră amândoi câte un scaun lângă patul lui George, iar Tudorel îi dădu două palme ca să-l facă atent.

Ambasadorul privi în gol, pe urmă în ochii lui Liviu.

- Să ştii că am vorbit cu filantropul comunist miliardar...  Sută la sută, nu el a fost în spatele tentativei de asasinat.

- Lasă asta! i-o tăie, scurt, şeful spitalului. Te-am chemat pentru protocoale. Ia zi, cum ţi-au plăcut?

George scoase un oftat înainte de a-i răspunde. Se gândea, probabil, că oricum nu mai avea nimic de pierdut.

- Liviule, crede-mă, n-am făcut-o de capul meu... Doar ştii, Poliţia română nu este tocmai FBI, iar procurorii sunt şoareci de bibliotecă, o freacă la greu, de unde să aibă habar care-i situaţia reală, de pe teren? Dacă-i lăsam să lupte singuri cu corupţia, o luau în bot clasic, nu strângeau probe nici cât să-nfunde un amărât de brancardier, darămite un prim ministru. Plus că oamenii mei erau foarte ofticaţi, demobilizaţi, munceau de-a-n boulea, procurorii se ştergeau la cur cu rapoartele noastre... Cineva a trebuit să ia taurul de coarne, să-i strângă de coaie pe magistraţii mai slabi de înger... Nu în ultimul rând, ţine cont de un alt aspect. Într-o ţară foarte coruptă, multinaţionalele nu scot suficient profit. Mare parte îl dau pe şpăgi. Înţelegi ce zic?

Doctorul Tudorel sări ca ars.

- Bine, dar ăsta este un abuz! Orice om, chiar şi cel mai odios criminal în serie, are dreptul la o anchetă corectă, imparţială, nu dirijată de serviciile secrete. Am informaţii că agenţii tăi strângeau probele, pe urmă aceeaşi agenţi făceau rechizitoriul şi tot ei dădeau sentinţa. Procurorii şi judecătorii doar semnau actele ca primarii... Băi Georgică, eşti prost?! Asta-i Justiţie sau Inchiziţie?

De nervi, Tudorel luă defibrilatorul şi-i băgă ambasadorului un supliment de 75 de jouli, făcându-l să leşine de durere.

Târziu în noapte, când se dezmetici, bărbatul îl văzu în încăpere pe preşedintele Liviu. Fuma la fereastră un sfert de trabuc cubanez rămas de la nunta fiului său. Îl strigă cu voce pierită, ca de muribund, iar şeful spitalului se apropie de pat.

- Cum te mai simţi, George?

- Mulţumesc, bine... Nu înţeleg, de ce mi-ai făcut toate astea?

- Se cheamă protocoale spitaliceşti şi sunt la fel de perfide şi de secrete ca protocoalele tale. Au acelaşi efect, te bagă-n mormânt cât ai zice peşte... Dar nu-i nimic, voi înfrunta cu demnitate orice lovitură mârşavă venită din partea Statului Paralel. Strămoşii noştri latini nu erau deloc proşti, aveau o vorbă: Estque pati poenam, quam meruisse minus...

- Mai bine să suferi pedeapsa pe nedrept, decât să o meriţi, traduse ambasadorul, zâmbind de ca şi cum ar fi descoperit că jihadistul Abu Bakr al-Baghdadi s-ar ascunde într-o garsonieră din Vaslui.

Plăcut surprins, preşedintele Liviu îl bătu pe umăr.

- Ai fi putut ajunge departe, moşule. Păcat că n-ai caracter nici cât Viorica...

Pe urmă stinse trabucul strivindu-l de pernă, înainte de-a ieşi din salonul de reanimare.

(va urma)

       

 

Citește și: