Clarice DINU
Clarice DINU
8707 vizualizări 13 apr 2017

"Eram băieţii ăi mai răi din Timişoara". În anii `60-`70, să cânţi rock în România era un pericol. Pentru tine, dar şi pentru sistem. Mai ales, când zeci de mii de oameni te urmau de fiecare dată. "Eram băieţii îi mai răi din Timişoara", spune Nicu Covaci. Presiunea era imensă, te urmăreau pe străzi, încercau să te agaţe. Uneori, ca să scapi făceai lucruri care azi par nebuneşti. 

"După ce am terminat facultatea, au vrut să facă din noi orchestra Armatei. Am luat toată formaţia, cu instrumente cu tot, i-am pus într-un bus şi ne-am dus la casa de nebuni de la Gătaia. Am stat acolo aproape o jumătate de an. Veneau soldaţii la barieră şi îi ţineau. Directorul ne-a ţinut acolo, ne-a hrănit, ne-a dat sală de repetiţii. E bine să ai prieteni care cred în tine", povesteşte Covaci. 

El este şi primul care a plecat din România. În `76, după două săptămâni de audieri la miliţie a renunţat la cetăţenia română, s-a căsătorit cu o olandeză şi a plecat "cu un paşaport roz". S-a întors un an mai târziu pentru a-i lua şi pe "băieţi". Doar Mircea Baniciu nu a venit la întâlnire. În locul lui, ascunsă în boxe, Covaci a trecut graniţa o vecină care era gravidă în luna a 8-a. 

S-a întors în România, la Timişoara, la Revoluţie, pe 2 ianuarie. "Mi-am parcat jaguarul între două tancuri". Se mai trăgea încă. 'Lumea pe stradă a făcut zid în jurul meu", îşi aduce aminte Covaci. 

S-a întors în România, dar nu s-a întors de tot. "Tot ce-am realizat am plătit foarte scump. Dar am avut şi eu o data noroc, să găsesc colţisor de rai, în sudul Spaniei. Aici aş face puşcărie, aş începe să pedepsesc răul". 

Nu este muzica suficientă pentru a schimba ceva? "Ceea ce cântăm noi astăzi se aşază în suflet şi le dă curaj" românilor, dar asta nu este suficient, spune Covaci atâta vreme cât "unul nu pune mâna să schimbe ceva". "Le lipseşte şira spinării". "Fără educaţie şi cultură poporul ăsta nu poate să facă nimic", crede Nicu Covaci. Nu este suficient să stai cu ochii la televizor sau pe Facebook. "Au iluzia libertăţii"

Cum se vede România de acolo din colţul său de rai?

"Mă doare tot timpul, zi şi noapte, când mă uit spre România. Dar nu pot să renunţ, la ea şi la români. Sunt român şi nu sunt altceva decât român"

Este Nicu Covaci fericit? "Poate că ar trebui să fiu, uite că nu sunt. Am momente, plâng în fiecare zi, dar asta mă ţine. De asta mă bat. Le spun băieţilor: în viaţă ca la box, cine rămâne în picioare, ăla a câştigat. Rămâi în picioare, bate-te până la capăt". 

Îi e frică de ceva pe lumea asta? Răspunde fără să clipească: "Nu". Nici de moarte? "Am trait în viaţa asta câţi alţii în 10. Dacă mâine mor, nu am nicio problemă". Rămâne însă cu un mare regret: mama sa a plătit cu viaţa pentru el. 

 

 

 

Citește și: