Vartan Arachelian
522 vizualizări 15 oct 2018

Urmăriţi integral interviul realizat de Vartan Arachelian cu Ana Blandiana:

Redăm aici transcrierea interviului cu Ana Blandiana:

V.A.: E foarte interesant că, tot în acest an, se împlinesc 25 de ani de când fiinţează la Sighetul Marmaţiei un muzeu al rezistenţei anticomuniste, făcut de Fundaţia ”Memorialul Sighet”. V-aţi întors recent de la Cluj, unde aţi expus câteva din ideile despre Centenar, despre care spuneaţi că este un prilej foarte nimerit de a arunca o privire critică asupra istoriei noastre.

A.B.: Da. Cred. De a ne privi pe noi înşine. Cum am devenit ceea ce am devenit şi de unde am plecat. A fost deschiderea unei conferinţe internaţionale pe care Universitatea din Cluj, împreună cu Memorialul de la Sighet şi cu Fundaţia Academia Civică (administratoarea memorialului) au organizat-o. Această conferinţă s-a deschis cu o altă conferinţă inaugurală, ţinută de mine, cu aceeaşi argumentaţie şi aceleaşi idei pe care le-am expus în mai, când am fost făcută Doctor Honoris Causa la Alba Iulia. A fost un prilej foarte bun şi emoţionant pentru mine de a vorbi - chiar în epicentrul Centenarului - despre Centenar ca despre un prilej de exorcizare.

Cred că Centenarul nu trebuie să fie o sărbătoare cu mici şi cu tarafuri populare. Cred că este un prilej de a înţelege, în primul rând, ce s-a întâmplat în 1918, pentru că e clar că incultura istorică face revagii. Sunt convinsă că, dacă s-ar face un sondaj pe stradă şi oamenii ar fi întrebaţi să spună cinci dintre făuritorii Unirii, un procent - două ar şti să spună Iuliu Maniu, probabil. Când, de fapt, este o întreagă generaţie de mari personalităţi care au realizat-o.

Ideea conferinţei mele - ideea constructivă, pentru că altfel, ea este extrem de critică faţă de locul în care am ajuns, faţă de diferenţa de nivel dintre locul de unde am plecat şi locul unde am ajuns, este aceea că aceşti oameni care au făcut Unirea şi care, după 1918-1921, au devenit miniştri, prim-miniştri, parlamentari ai României pe care au creat-o, au fost în acea clipă nişte simpli particulari. Care au avut curajul şi eroismul de alua pe cont propriu istoria ţării pe care o visau şi care nu exista încă. Erau nişte tineri care se întorceau de pe front sau din marile universităţi europene, care au venit acasă în grabă şi care s-au implicat într-un mod , după părerea mea, miraculos în această construcţie pe care au şi reuşit-o.

V.A.: Cea mai pilduitoare figură era Iuliu Maniu ceea ce era el în 1917-1918 la Viena, nu? E ceva de legendă povestea lui. 

A.B.: Chiar este o întâmplare legendară. Deci, se afla ca mii de ardeleni pe frontul italian, înrolaţi în armata austro- ungară în momentul în care Imperiul Austro-Ungar a dispărut, a explodat. Ei bine,şi acest locotenent a avut, cum să spun, în primul rând, ideea pentru că mi se pare extraordinar să-i dea cuiva prin cap aşa ceva. Să strângă românii care erau în uniforme austro-ungare, să-i încoloneze, să pornească cu ei spre ţară din Tirol şi în momentul în care au ajuns la Viena, unde era sfârşitul lumii, totul explodase.

V.A.: Povestea lui mi-a spus-o prima oară domnul Corneliu Coposu. dar există o carte a lui Rusu Şirianu care vorbeşte pe larg. Felul în care a intrat el (n.r. Iuliu Maniu) la ministrul de Război al Austro-Ungariei, cum s-a prezentat, cum a cerut să facă el ordine cu batalionul de soldaţi români în Viena. 

A.B.: Vă daţi seama ce idee orgolioasă şi ce mândrie să facă ordine, şi-au făcut-o, în oraşul care de atâtea secole era locul în care se hotăra totul pentru români, fără să fie întrebaţi. În orice caz, toată această întâmplare, care normal ar trebui să existe în cărţile de şcoală de la clasa I a, adică să creşti cu mândria asta şi pe care, evident, nu o ştiu decât câţiva şoareci de bibliotecă ca noi, nu? După care ei au plecat în Transilvania, iar Iuliu Maniu,care condusese în calitate de locotenent această mică armată, a devenit liderul necondiţionat.

V.A.: Şi mai există o poveste foarte interesantă de care nimeni nu vorbeşte astăzi. Mă rog, întâmplarea a făcut că acum vreo 40 de ani am scris vreo două volume despre Primul Război Mondial al românilor: „Toamna pătimirii noastre” şi „Duminică, după infern”, e o poveste foarte interesantă că după terminarea războiului a fost o grevă a Administraţiei Publice din Transilvania, toţi funcţionarii de acolo, şi majoritatea erau de o altă etnie decât cea română, au părăsit birourile şi, deci, administraţia transilvăneană era blocată şi atunci a fost făcut un apel către funcţionari români din restul ţării ca să meargă acolo şi să ocupe posturile. Aşa a fost o bună perioadă de timp până când s-a format o nouă funcţionărime locală. Foarte interesant, se vede că era o generaţie foarte solidară şi care răspundea imediat la nevoile sociale ale ţării.

A.B.: Răspundea personal. Asta mi se pare extraordinar. Cum să spun? În momentul în care un tânăr de azi iese în Piaţa Victoriei la o manifestaţie #Rezist, el face practic acelaşi lucru pe care îl făceau acei oameni. Adică ia pe cont propriu istoria ţării lui. 

V.A.: Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la începutul anilor 90, imediat după Revoluţie, când au ieşit oamenii şi alianţa civică, a cărei preşedinte aţi fost mult timp. Totuşi, să ne întoarcem la figurile emblematice ale acestei Uniri.

A.B.: Există multe personalităţi cu poveşti care ar trebui ştiute ca nişte legende. Ion Nistor era profesor la Universitatea din Cernăuţi, o mare universitate europeană. Cred că fusese un mare succes că ajunsese profesor acolo, ceea ce nu l-a împiedicat să organizeze Comitetul Unirii, să scrie textul de Unire cu ţara şi să lase totul baltă şi să intre în istoria care nu exista, încă, a ţării lui. Lengendarul personaj, în multe sensuri, Ilie Lazăr care ajunsese solist a operei din Viena ce avea o voce extraordinară. Pe parcursul întregii sale cariere politice a rămas legendar pentru vocea pe care o avea. Mă rog, era şi foarte frumos. Şi a părăsit opera din Viena, care era o încununare absolută a unei cariere, şi s-a întors, şi s-a înrolat şi a condus mulţimile la Alba Iulia. Asta mi se pare a fi primul lucru extraordinar.

Într-un fel ăsta e miracolul, dacă stăm să vorbim în termenii lui Gheorghe Brătianu, care scrisese acea carte minunată: „O enigmă şi un miracol, poporul român”. În aceşti termeni, enimgma suntem noi. Cum se face că noi, cărora Dumnezeu ne-a dat un prilej asemănător. Anul 1989 a fost tot aşa o tabula rasa şi un început de istorie în toată Europa, cum a fost şi după Războiul Mondial, în care cruda lumină dintre viaţă şi moarte şterse totul şi totul trebuia luat de la început. Ei bine, noi n-am reuşit. De ce n- am reuşit? Asta e întrebarea.

V.A.: Vom discuta şi despre asta pentru că dumneavostră îl citaţi pe Toynbee în care spune că „politica este prezentul istoriei”. Întâmplarea face că la închisoarea de la Sighet a fost mai toată generaţia care a condus Unirea de la Alba-Iulia. 

A.B.: Vreau să vă spun că am ajuns aproape să fiu intimidată de faptul că de oriunde pornesc, ajung la represiunea comunistă, dar nu am încotro. Adică, este clar faptul că toţi, nu există nici o excepţie, făuritorii Unirii, şi e o listă de 20-25 de personalităţi, au sfârşit în închisorile comuniste. Unii murind, alţii ca Ilie Lazăr, tocmai pentru că era o personalitate ieşită din comun, a reuşit să supravieţuiască. Cei care creaseră ţara, cei cărora ţara trebuia să le fie recunoscătoare peste limită, au sfârşit în închisoare. Peste asta nu se poate trece, adică momentul anilor 50, când au fost duşi la Sighet toţi demnitarii României interbelice este coloana vertebrală a acestui centenar, iar noi, cei care suntem după acest moment, avem ca singură şansă să ne hotărâm şi să alegem pe cine vrem să continuăm.

Vrem să continuăm ceea ce s-a întâmplat înainte de acest moment sau vrem să continuăm ce s-a întâmplat atunci? Pentru asta trebuie să recunoaştem că suntem atât urmaşii făuritorilor Unirii, cât şi urmaşii celor care i-au ţinut în închisoare. Deci, să ne asumăm totul. Nu putem să ne prefacem că nu noi am fost aceştia. Noi, noi românii. Nu eu personal, nu dumneavopstră personal, dar ca popor răspundem pentru tot şi numai în măsura în care cunoaştem despre ce e vorba. Întreabă-i pe copii şi nu vor şti nimic pentru că istoria este o singură oră pe săptămână, în care se face inclusiv istoria Europei şi există poza lui Che Guevara, nu poza lui Avram Iancu sau a lui Maniu. Vreau să zic că este un talmeş balmeş din care nu se mai înţelege nimic. Nu se creează sentimentul unei răspunderi faţă de ţara ta. 

V.A.: Şi ignoranţa asta nu e numai la nivelul şcolii şi a elevilor sua a celor care trec prin şcoala românească, dar am văzut în ultimul timp două seriale internaţionale despre Primul Război Mondial şi vreau să vă spun că istoria românească nu e prezentă deloc. Măcar un episod, măcar să fie pomenit frontul din România. Acest front din România a fost plasat undeva în frontul rusesc. Aici, probabil, este şi vina istoricilor noştri contemporani care nu au reuşit să se impună. 

A.B.: Şi cineaştilor. Dacă am invidie faţă de cineva, dacă invidiez un popor, ăştia sunt polonezii. L-au avut nu numai pe Papa Ioan Paul al II- lea, care cu siguranţă este cea mai mare personalitate a secolului XX. L-au avut pe Andrzej Wajda, un cineast de geniu care nu a făcut filme suprarealiste sau psihologice, ci a realizat filme despre istoria Poloniei din secolul XXVIII până la Masacrul de la Katyn, secvenţă cu secvenţă, realizând nişte capodopedere şi făcând cunoscută Polonia la nivel de artă înaltă. 

V.A.: Inclusiv a făcut un film biografic despre cel care a condus sindicatul „Solidaritatea”. 

A.B.: Părerea mea este că toţi suntem vinovaţi. Nu numai istoricii. Dacă televiziunile româneşti ar fi studiat aceste momente ale istoriei noastre, ele ar fi fost preluate. 

V.A.: Televiziunea publică are un departament de producţie cinematografică. Ar fi trebuit să aibă propriile produse pentru acest sau colaborări cu televiziunile care au făcut serialele mari. 

A.B.: Şi în care să nu uite care sunt interesele ţării lor, nu? Televiziunea publică, slavă Domnului, nu duce lipsă de frazeologie patriotardă. Nu realizează cu adevărat nimic patriotic care să folosească ţării. 

V.A.: Cum a fost la Cluj? 

A.B.: A fost impresionant. O sală arhiplină, mai ales cu tineri, ceea ce de fiecare dată îmi dă sentimentul că nu vorbesc degeaba. Speranţa mea este ca lor să le intre în cap. 

V.A.: Acum doi ani când aţi primit titlul de Dr. Honoris Causa la Cluj. Tot acolo v-aţi cunoscut soţul, pe Romulus Rusan. Trebuie să-l amintim neaparat pe cel cu care aţi făcut muzeul de la Sighet. 

A.B.: El a fost adevăratul conducător al memorialului, el a fost cel care şi-a schimbat profesia, s-a recalificat ca istoric şi a condus centrul de studii. Deci, eu am fost imaginea de marcă şi şeful de relaţii publice. M-am zbătut să fac rost de bani, eu am ţinut conferinţe peste tot în străinătate, vorbind despre memorial. Am reuşit să-i conving pe cei de la Strasbourg să ne sprijine, dar opera propriu-zisă a făcut-o Romulus împreună cu Ioana Boca, cu Virginia Ion şi cu toţi ceilalţi. 

 

 

Citește și: