Crenguta Nicolae
1624 vizualizări 30 sep 2018

Macedonia, unde azi are loc referendumul pentru schimbarea numelui ţării, a cunoscut în ultima lună cea mai mare afluenţă de lideri occidentali într-o ţară mică din Est.

Cancelarul austriac Sebastian Kurz, secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, cancelarul german Angela Merkel, vicepreşedintele american Mike Pence au vizitat capitala Skopje, făcând campanie pentru un DA la referendum.

Dacă în urma consultării de la 30 septembrie, numele ţării se va schimba din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în Republica Macedonia de Nord, Grecia va fi de acord să aprobe aderarea ţării la UE şi NATO, ceea ce explică elanul liderilor occidentali de a lua avionul spre Skopje, ca şi încercările propagandei ruseşti de a-i descuraja pe macedoneni să răspundă afirmativ. E adevărat însă că, în special în privinţa apartenenţei la NATO a Macedoniei, unii observatorii mai cinici ar zice că e vorba de nişte speranţe asemănătoare cele ale unui cuplu care speră să nu ajungă la divorţ, dacă mai apare un copil. În speţă, e vorba de divergenţele dintre liderii europeni şi preşedintele american Donald Trump pe tema concepţiei despre NATO, care în ultima vreme au căpătat o formă nouă.

Trump a profitat de orice ocazie ca să evidenţieze aceste divergenţe, îndeosebi la mitingurile electorale unde le spune susţinătorilor ”ceea ce presa mainstream nu vrea să relateze”. Aşa a fost mitingul de la 6 septembrie din Billings, Montana, când preşedintele a povestit că, la summitul din iulie al alianţei, i-a ameninţat pe partenerii europeni că va retrage SUA din NATO, dacă restul membrilor refuză să contribuie la cheltuieli cu 2% din PIB şi le-a explicat că, în industria imobiliară, cei care nu plătesc ceea ce au cumpărat se cheamă rău-platnici (în sensul că pot fi executaţi silit, adică să li se ia casa). Cu alte cuvinte, SUA a vândut securitate Europei, iar ea nu a achitat preţul cerut.

În acest context, presa americană şi-a adus aminte şi de faptul că Macedonia are o populaţie de 2 milioane de oameni, adică mai puţin decât statul Kansas şi o suprafaţă mai mică decât Massachusetts. Precizarea are sens după ce, la acelaşi summit NATO din iulie, preşedintele Trump reclamase că - aşa cum e gândită alianţa acum, cu articolul 5 care prevede că dacă o ţară membră e atacată, toate celalalte îi sar în ajutor - există riscul să se declanşeze un al treilea război mondial, chiar şi dacă Muntenegru, tot o ţară balcanică mică (sub 700.000 de locuitori), reclamă că e atacată. Muntenegru a intrat anul trecut în NATO, fiind cel mai nou stat membru al alianţei.

Pentru cine crede că e doar fanfaronadă electorală, există un curent de gândire care pledează pentru o redimensionare mai realistă a politicii externe a SUA. Un articol din The National Interest, publicaţie care exemplifică acest curent, subliniază că numai şapte ţări membre îndeplinesc acum obiectivul contribuţiei la NATO de 2% din PIB - Marea Britanie, Polonia, Letonia, Estonia, România şi Grecia - şi că însuşi secretarul general Jens Stoltenberg a recunoscut că, nici pentru 2024, nu se prevede ca toate ţările să-şi plătească partea, ci doar 15 din cei 29 de aliaţi. Printre ei nici nu se numără Germania, deşi Trump i-ar fi spus Angelei Merkel la summitul din vară că „îi datorează 1.000 de miliarde de dolari”. Publicaţia susţine că a venit însă momentul ca Europa ”să nu se mai ascundă după fustele militare ale SUA” şi să se comporte ca un partener egal, pentru că acum UE e o putere mondială, nu mai e grupul de ţări slăbite de război care căutau protecţie americană, ca în 1949.

Aceeaşi e şi ideea ”Manifestului lui Traian” (după numele împăratului care a retras legiunile romane din Dacia şi Mesopotamia), o schiţă stranie de strategie publicată în urmă cu câteva săptămâni în ziarul conservator The Washington Times de nişte analişti şi jurnalişti care pledează pentru oprirea politicilor care riscă declanşarea unor conflicte în Orientul Mijlociu sau în Europa de Est, respectiv cu Iranul, China sau Rusia. Între altele, autorii consideră că SUA ar trebui să nu susţină extinderea NATO şi să fie atente la ”pericolul ca nu cumva unii aliaţi, în special cei mici sau statele cliente, să urmărească atragerea deliberată a SUA în confruntări catastrofale, aşa cum Serbia - şi Franţa - au atras Rusia în Primul Război Mondial în 1914”. Pare o variaţiune pe tema declaraţiei lui Trump despre Muntenegru, după cum pare o ilustrare a influenţei pe care Rusia tot încearcă s-o capete asupra administraţiei Trump. Cert e că astfel de idei au apărut şi ar putea câştiga teren în politica externă a SUA.

Numai că de aici încolo, încep nuanţele. Referirea lui Trump la Muntenegru a fost îndelung mediatizată în presa occidentală drept expresie a dispreţului lui Trump faţă de aliaţii europeni şi faţă de principiul solidarităţii din NATO. Întrebat însă de Politico ce părere are despre comentariul lui Trump, ministrul muntenegrean de externe Srdjan Darmanovic a făcut zilele trecute o declaraţie cât se poate de împăciuitoare, spunând pur şi simplu că SUA vor rămâne angajate în Balcani în continuare. ”Eu susţin foarte mult acţiunea Europei prin soft power, dar uneori e de neînlocuit acţiunea SUA prin hard power, aşa cum a dovedit-o clar criza din anii ’90”, a spus ministrul.

Ce afirmă el ar rima, într-un scenariu fericit, cu recentele consideraţii ale diplomatului american Henry Kissinger din Financial Times, cum că dacă Europa va continua să se manifeste în principal prin ”soft power” (cooperare obţinută nu prin coerciţie, ci prin forţa persuasiunii - diplomaţie, relaţii culturale) va risca ”să devină un apendice al Eurasiei”, adică să dea ocazia Chinei şi Rusiei să-şi extindă hegemonia în această parte a lumii. Am spus scenariu fericit, pentru că Europa chiar încearcă să depăşească acest mod de manifestare. În recentul discurs despre starea UE, preşedintele Jean-Claude Juncker a precizat că pentru exerciţiul bugetar 2021-2017, Comisia Europeană a propus un buget al apărării de 20 mld. euro, în creştere cu 992% faţă de exerciţiul bugetar actual, o creştere uriaşă dacă ne uităm că fondurile pentru politica de coeziune, de exemplu, au scăzut cu 6% şi chiar cele pentru politica externă a UE (în esenţă, pentru „soft power”) au crescut doar cu 22%.

Într-un scenariu mai puţin fericit, declaraţia lui Darmanovic ar rima însă cu ceea ce a făcut deja Polonia, invitând recent SUA să-şi înfiinţeze pe teritoriul ei o bază militară permanentă, care pe deasupra să se numească eventual şi Fort Trump, parcă special spre a arăta astfel că e vorba doar de relaţia între SUA şi Polonia, nu de o acţiune sub egida NATO. Preşedintele polonez Andrzej Duda a stabilit astfel un precedent, nu doar fiindcă n-a înştiinţat dinainte UE şi NATO de iniţiativa lui, dar şi pentru că a răspuns cu aceeaşi monedă abordării comerciale de către Trump a participării SUA la securitatea Europei: Duda ”ne-a oferit mult peste 2 miliarde de dolari ca să facem asta”, a spus preşedintele american, explicând de ce e interesat de ofertă.

Ulterior, în discursul său de la ONU, Donald Trump avea să menţioneze Polonia printre cele doar patru ţări pe care le-a lăudat pentru că ”îşi urmează propria lor viziune şi îşi construiesc propriul lor viitor”, în contrast cu ”ideologia globalismului” şi în acord cu ”doctrina patriotismului”. Cele patru ţări date de Trump ca exemplu au fost India, Arabia Saudită, Israelul şi Polonia, aceasta din urmă pentru că are ”un popor măreţ care îşi apără cu fermitate independenţa, securitatea şi suveranitatea”. Cercurile conservatoare şi suveraniste din Europa de Est, inclusiv de la noi, s-au delectat cu discursul lui Trump, pentru că au văzut în el confirmarea mult aşteptată că roata istoriei se întoarce şi că SUA acum încurajează evoluţiile pe cont propriu ale ţărilor din zonă, în loc să promoveze subordonarea faţă de Bruxelles şi Berlin.

Citeşte şi Cum mor democraţiile

Mişcarea Poloniei e lesne explicabilă: încolţit de UE, care îi impune sancţiuni pentru nerespectarea statului de drept, guvernul de la Varşovia caută apărare la Trump, ştiind că acesta e mai interesat să capete din partea Europei bani şi dovezi de simpatie pentru el personal decât de ideile UE despre statul de drept. Precedentul creat de Polonia e însă periculos pentru UE şi NATO, pentru că orice altă ţară care se simte dintr-un motiv sau altul oprimată de politicile UE sau tentată să şantajeze un pic Bruxellesul pentru a-şi atinge obiective de politică internă ar putea apela la aceeaşi pârghie, chemarea în ajutor a SUA în diverse forme (poate baze militare, poate cumpărare preferenţială de armament) contra cost şi fără a ţine cont de efectele care ar rezulta pentru UE şi NATO. În cazul Poloniei, o bază militară permanentă a SUA ar înrăutăţi şi mai mult relaţia cu Rusia şi ar lovi în concepţia că politica UE şi a NATO în domeniul apărării trebuie să fie unitară, bazată pe coordonarea între membri.

Deocamdată, toate riscurile de mai sus sunt într-un stadiu incipient, aşa cum şi Fort Trump e încă în stadiul de idee. Nu doar că SUA nu dezaprobă extinderea NATO, cum cereau autorii ”Manifestului” izolaţionist: vicepreşedintele Mike Pence, când a vizitat Macedonia înainte de referendum, a transmis din partea lui Donald Trump mesajul că SUA ”susţin aspiraţiile ţării de integrare euroatlantică” şi încurajează guvernul de la Skopje ”să continue reformele care vor accelera drumul ţării în această direcţie”. Nu înseamnă însă că riscurile respective nu sunt reale: cu cât le cunoaştem şi le aşezăm mai bine în context, cu atât mai bine o să înţelegem ce miză au o mulţime de ştiri din jurul nostru care aparent n-au nicio legătură cu România.

 

Citește și: