Adrian Popa
27116 vizualizări 3 oct 2019

Iranul are o armată destul de puternică, deşi depăşită din punct de vedere tehnologic, şi ar reprezenta o provocare mult mai mare pentru SUA decât au fost Irakul sau Afganistanul.

Republica Islamică Iran este o teocraţie condusă de liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei. Acesta este şeful statului, comandantul suprem al armatei şi liderul religios al ţării. Khamenei comandă armata obişnuită, Armata Republicii Islamice Iran (Artesh) şi organizaţia paramilitară Corpul Gărzilor Revoluţionare din Iran (Sepah).

Artesh include sub umbrela ei forţele terestre, marina, forţele aeriene şi forţele de apărare antiaeriană. Gărzile Revoluţionare au rolul de a proteja regimul, atât de agresorii din interior, cât şi din exterior. Mai simplu, există o armată a ţării şi una a regimului. Structurile de acest gen sunt comune în statele totalitare. Exemple sunt Germania nazistă sau China comunistă. 

Armata iraniană are 400.000 de militari, dintre care 300.000 sunt în forţele terestre. Cele patru servicii ale Artesh au fost puse la punct în anii 1970 în timpul guvernării Şahului. Acesta a condus ţara până la revoluţia din 1979 şi a fost un aliat apropiat al SUA. Sub conducerea lui, Teheranul a cumpărat masiv tehnologie americană, printre care tancuri M60A1, avioane F-14 Tomcat, elicoptere de atac Cobra şi distrugătoare, potrivit Foxtrot Alpha. Iranul a dorit să cumpere chiar şi avioane spion SR-71 Blackbird, dar a fost refuzat.

Astfel, în 1979, când s-a schimbat regimul, Iranul avea cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu.

După alungarea Şahului, relaţiile dintre Teheran şi Washington s-au deteriorat accelerat. Noul guvern, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini, s-a îndepărtat de vest. A urmat apoi un război lung, de opt ani, între Iran şi Irak care a distrus mare parte din forţele iraniene. Ulterior, un embargo a lăsat ţara fără piese de schimb pentru tehnica militară occidentală pe care o deţinea.

Potrivit Center for Strategic and International Studies, armata terestră iraniană avea, în 2013, 1.663 de tancuri principale de luptă, 725 de vehicule pentru infanterie şi de recunoaştere, 640 de transportoare blindate pentru personal, 2.322 de piese de artilerie (tractate şi autopropulsate) şi 1.476 de lansatoare de rachete. Pe hârtie, forţa este formidabilă. Dar majoritatea acestor arme sunt din anii '70.

Aviaţia are 47.000 de militari şi nu se află nici ea într-o formă extraordinară. Deţine 47 de avioane F-4 Phantom II, 24 de avioane F-5 şi Saeqeh, 20 de aparate ruseşti MIG-29, 24 de avioane F-14 Tomcat şi 17 avioane F-7 de producţie chineză.

Avioane F-14 Tomcat, cumpărate de la SUA (Foto: Wikipedia)

Marina dispune de 18.000 de militari şi se află, la fel, într-o formă care nu este de invidiat. Iranul deţine două fregate din clasa Jamaran, copii ale unor nave achiziţionate pe vremea Şahului de la britanici, şi peste 24 de fregate antice şi nave de patrulă, trei submarine diesel din clasa Kilo şi 14 submarine „pitic” Yono cumpărate de la Coreea de Nord.

Submarin iranian de atac din clasa Kilo, de origine sovietică (Foto: Wikipedia)

Proiecte noi bazate pe tehnologie vestică depăşită şi arme „fantomă”

Situaţia nu pare să se îmbunătăţească. Cele mai noi arme dezvoltate în Iran sunt bazate tot pe echipament vestic vechi. Asta deoarece ţara este supusă unor sancţiuni drastice şi nu poate importa tehnologie şi armament de provenienţă occidentală. Astfel, tancul Zulfiqar este bazat pe modelul american M60 din anii '60, iar avionul Saeqeh este o copie a modelului american F-5E Tiger II, vechi şi el de zeci de ani.

Teheranul are şi aşa numitele „arme fantomă”. Acestea sunt proiecte şi machete promovate ca şi cum ar fi produse aflate într-un stadiu avansat de dezvoltare. Un exemplu este avionul invizibil Qaher-313, prezentat oficial în 2013. S-a dovedit că aceea era o simplă machetă. Imagini cu aeronava au mai fost publicate în 2017, apoi nu s-a mai auzit nimic despre proiect. În acelaşi an, Teheranul a prezentat tancul principal de luptă Karrar, despre care a spus că a fost conceput şi construit în mai puţin de un an. Vehiculul urma să intre în producţie în 2018, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Gărzile Revoluţionare, adevăratul pericol

Gărzile Revoluţionare din Iran au fost fondate în timpul războiului dintre Iran şi Irak, ca o forţă loială regimului. La fel ca armata regulată, această organizaţie are forţe terestre, aeriene şi navale. De asemenea, controlează rachetele balistice iraniene cu rază medie şi lungă de acţiune. Gărzile sunt responsabile, pe lângă protejarea regimului, de protecţia Golfului Persic.

Rachetă iraniană cu rază medie de acţiune (Foto: Wikipedia)

Forţele terestre ale organizaţiei, Basij, sunt miliţii slab antrenate, folosite în special pe post de jandarmerie.

Forţele aeriene dispun de 10 avioane de atac la sol Su-22 confiscate de la Irak şi câteva zeci de elicoptere.

Marina Gărzilor include sute, dacă nu mii, de ambarcaţiuni mici şi rapide, înarmate cu mitraliere, tunuri, rachete şi alte arme. Luate singure, aceste nave nu reprezintă un pericol. Dar strategia este să atace în grupuri de zeci în acelaşi timp vase mult mai mari. Sistemele de apărare ale unui distrugător de ultimă generaţie pot fi depăşite, astfel, de numărul mare de atacatori. 

Tot din organizaţie face parte şi Forţa Quds, care include luptători de elită. Aceştia au rolul de a instrui alte forţe din afara ţării susţinute de regimul de la Teheran şi de a executa misiuni importante oriunde se poate în lume.

În concluzie, Iranul nu este o mare putere militară. Cheltuielile cu apărarea din 2018 au fost de 13,2 miliarde de dolari, adică 2,7% din PIB. Prin comparaţie, statul vecin Arabia Saudită a cheltuit 67 de miliarde de dolari pe apărare în acelaşi an, iar SUA aproape 650 de miliarde de dolari.

Totuşi, Teheranul s-ar dovedi a fi un inamic mult mai dificil pentru americani şi aliaţii lor decât Irakul sau Afganistanul, potrivit unei analize a Vox. Ar fi aproape imposibil pentru SUA să invadeze şi controleze o ţară atât de întinsă şi cu o populaţie atât de mare, de 81 de milioane de persoane. Mai mult, terenul este în mare parte accidentat şi potrivit pentru un război de gherilă, costisitor. Totodată, sunt opt oraşe în Iran cu o populaţie de peste 1 milion de persoane, ideale pentru ambuscade şi atentate. În Irak este unul singur, iar acolo americanii au suferit pierderi masive.

Citește și: