Publicat

4

mai

2017

07:38

2154

vizualizări

#DIZGRAŢIAŢII. Şcoala după gratii. Elev în clasa I, la 20 de ani: „Sunt analfabet, poate am acum o şansă”

La penitenciarul de minori şi tineri din localitatea Tichileşti sunt încarceraţi 250 de adolescenţi, condamnaţi pentru diferite infracţiuni. Printre ei, deţinuţi care, deşi au 18-20 de ani, sunt înscrişi în clasa întâi şi acum învaţă să scrie şi să citească. Detalii în campania DIZGRAŢIAŢII.

#DIZGRAŢIAŢII. Şcoala după gratii. Elev în clasa I, la 20 de ani: „Sunt analfabet, poate am acum o şansă”

La penitenciarul de minori şi tineri din localitatea Tichileşti sunt încarceraţi 250 de adolescenţi, condamnaţi pentru diferite infracţiuni. Printre ei, deţinuţi care, deşi au 18-20 de ani, sunt înscrişi în clasa întâi şi acum învaţă să scrie şi să citească. Detalii în campania DIZGRAŢIAŢII.

După împlinirea vârstei de 14 ani, toate persoanele care încalcă legea penală sunt răspunzătoare pentru infracţiunea comisă dacă se dovedeşte că au avut discernământ. Pentru cei care comit infracţiuni minore, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, pot primi o pedeapsă cu suspendare sau pot fi internaţi într-un centru educativ, aşa-numita şcoală de corecţie, pentru o perioadă de cel mult trei ani. Persoanele care au comis abateri grave, însă, înainte de împlinirea vârstei majoratului, cum ar fi tâlhăria, violul sau crima, pot fi încarcerate până la 15 ani într-un centru de detenţie pentru minori şi tineri.

În această situaţie este Florin Ţârlea, un tânăr de 20 de ani, care a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru furt calificat, iar acum îşi ispăşeşte pedeapsa la Centrul de detenţie pentru minori şi tineri din Brăila, Tichileşti.

„Poate nu am avut o educaţie foarte frumoasă pentru că am fost departe de familie şi nu i-am ascultat. Dar pe timpul ce am realizat şi prin ce am trecut le-am simţit pe pielea mea şi uite că acum mă doare. S-a făcut un pic de rană şi vreau să o vindec înapoi. Am făcut 20 de ani” spune băiatul, în timp ce privirea lui este aţintită asupra preşului care acoperă gresia din celulă.

Nici nu mai ştie câţi ani avea când a comis furturile, 13, 14 sau 15. Cert e, spune el, că a făcut-o fiindcă toţi cei pe care îi ştia o făceau. Furau din casele oamenilor, din magazine, din curţi, din bunurile diverselor instituţii publice, furau şi vindeau sau dădeau la schimb pe mâncare sau diverse obiecte necesare în casă. Nu a durat mult până să fie prins de poliţie, iar pe numele lui au fost deschise mai multe dosare penale. S-a speriat şi a decis să nu mai fure, iar timp de peste trei ani a lucrat alături de tatăl său pe şantier. S-a căsătorit şi în momentul în care îşi făcea planuri să se mute împreună cu soţia lui în propria lor casă, a fost condamnat. Furt calificat, complicitate la furt calificat şi alte câteva infracţiuni conexe, pentru care a primit o sentinţă de peste 3 ani de închisoare.

„Am fost închis la 18 ani. Am greşit şi eu. N-am avut educaţia foarte bună din familie, dar prin ce am trecut, am realizat singur, am văzut la unul, am văzut la altul, am simţit pe pielea mea, m-a durut şi nu aş vrea să păţească şi nepoţii mei, copiii mei, familia mea, vreau să le dau o educaţie, să îi învăţ şi pe alţii prin câte am trecut şi am suferit”, povesteşte băiatul.

La şcoală nu a mers nicio zi cât a fost în libertate. Părinţii îl luau la muncă, prietenii la furat, iar fraţii şi mai târziu soţia aşteptau de la el o bucată de pâine pe masă, nu o notă bună la şcoală. Este analfabet. Cu toate astea, în acte, el a terminat patru clase.

„Sunt elev în clasa a 5-a la şcoala de aici, din penitenciar. Cât am fost în libertate, de ce să mint, nu am mers la şcoală. Trebuia să muncesc pentru familia mea şi nu am putut să merg la şcoală. Dar, uite, că dacă sunt aicea şi am ocazia, am zis să merg la şcoală. Dar, cum să spun, sunt într-a 5-a, dar nu ştiu să scriu, nu ştiu să citesc şi am zis să mă dea la clasa întâi. Dar nu m-a putut da pentru că am foaie matricolă (n.r. care atestă că a terminat şcoala primară). Aia e, dar am zis să mă dea şi la muncă, să văd ce fac pe viitor ca să nu mai greşesc ce am greşit până acuma. Şi aş vrea să nu mai treacă şi alţii prin ce am trecut eu. Uite, am realizat că am 20 de ani, şi ce am făcut în ăştia 20 de ani?! Uite, la puşcărie. Când ies afară, n-am şi eu un respect de la lume, n-am nimic”, iar în timp ce spune astea, Florin îşi freacă mâinile şi mai aruncă din când în când câte o privire spre fereastra celulei.

„Fiecare dintre ei are ceva bun. Nu putem să spune că e foarte rău şi nu găsim ceva bun. Unii sunt harnici, unii sunt sufletişti, unii sunt foarte empatici, însă ei nu au reuşit să îşi descopere aceste calităţi. Vă puteţi da seama că noi avem tineri, 20 de ani, 18 ani, 17 ani care au o clasă, sau care nu au fost în viaţa lor la şcoală?! Sau au două clase, dar pentru că au fost obraznici au fost exmatriculaţi şi după trei ani nu au mai avut dreptul să se înscrie” încearcă să ne explice psihologul penitenciarului, Camelia Enache, cea care îi cunoaşte pe toţi aceşti tineri şi care le cunoaşte poveştile lor de viaţă, dar mai ales traumele prin care au trecut înainte de a comite infracţiunea.

Îi pune să deseneze sau să coloreze diverse modele, pentru a le face un profil psihologic. Psihologul penitenciarului spune că de multe ori modul în care trăiesc în copilărie se reflectă în deciziile de mai târziu.

„Practic, eu vreau să văd ce destăinuie ei, ce scot ei la suprafaţă din ei în timp ce colorează. Manifestă o stare de calm, de linişte şi încep să vorbească, să povestească între ei şi eu când observ elemente care ar fi semne de întrebare, îi notez şi îi iau la consiliere individuală. În spatele acestor criminali, acestor răufăcători sunt nişte traume şi nişte poveşti de viaţă foarte triste. Aici avem un tânăr condamnat la 15 ani (n.r. de închisoare), minor, în urma consumului de droguri, pentru omor, incinerare, profanare de cadavre. Şi uitaţi cu câtă migală desenează. Copii care la 15 ani au fost abuzaţi de proproiul tată, sexual. Au fost molestaţi fizi de fraţii mai mari şi molestaţi urât, nu aşa că ţi-a tras una după ceafă sau te-a tras de păr, ci cu urme, cu vânătăi. Au foarte multe traume. De multe ori, ceea ce au trăit ei explică foarte mult şi comportamentul ulterior. Că dacă ai trăit într-un mediu unde nu ai văzut decât abuz, tata o abuza pe mama, pe fraţii tăi, venea beat, fugea după tine cu cuţitul şi dormeai ascuns prin spatele căpiţei sau la cine ştie ce vecin, vă daţi seama că acolo sistemul lui psihic e destul de labil şi a fost greu încercat de viaţă. Dacă aşa a trăit până la 14, 15, 16 ani, el consideră că aşa e normal”, povesteşte Camelia Enache, în timp ce pe masa din cabinetul de psihologie înşiră desenele făcute de tinerii aflaţi în detenţie.

Puţini dintre adolescenţii şi tinerii care se află încarceraţi la Tichileşti au terminat cursurile unei şcoli generale. În spatele gratiilor, la primul etaj al penitenciarului pentru minori, este clasa întâi. O clasă unde sunt câte trei sau patru serii de elevi, cel mult 10 într-o serie, cu vârste cuprinse între 14 şi peste 20 de ani. Aici învaţă pentru prima dată literele, învaţă să facă o înmulţire sau să îşi scrie numele. Alături de această sală mai sunt încă şapte încăperi, câte una pentru fiecare dintre cele opt clase de gimnaziu, unde învaţă, în total, aproape 150 de tineri. Iar cei câţiva, care chiar se străduiesc să recupereze în detenţie ce au abandonat în libertate, promovează Examenele Naţionale, la final de an, şi intră în clasa a 9-a de liceu.

„Noi avem şi o baterie de programe educative şi în cadrul instituţiei funcţionează şcoala specială gimnazială Tichileşti. Profesori care aparţin de Ministerul Educaţiei şi care arată ca o şcoală din afară (n.r. publică) şi ca dotări, materie şi tot ce are o şcoală din afară. Ei urmează cursuri în conformitate cu foaia matricolă cu care au venit la dosarul personal. Avem protocol cu un liceu din Brăila, în care, la frecvenţă redusă, cei care au absolvit opt clase sunt înscrişi la cursurile liceale. Dacă au o pedeapsă mai mare, pe parcursul detenţiei promovează dintr-un an în altul, ajungând de au dat şi examenul de Bacalaureat de la noi din penitenciar. Am avut până în 10 tineri care au dat BAC-ul, dintre care doi au şi promovat examenul de Bacalaureat. Cei mai mulţi tineri sunt înscrişi, în prezent, în clasele a 4-a, a 5-a, a 6-a şi a 7-a”, spune comisarul şef Stelian Nicuşor, directorul Centrului de detenţie minori şi tineri Tichileşti – Brăila.

Traian Zafir, care a împlinit anul acesta 19 ani, ar fi trebuit să se pregătească acum pentru sesiunea de primăvară în anul întâi de facultate. Dar a abandonat şcoala la 13 ani, fiind influenţat de prieteni care îi spuneau că învăţătura nu e decât o pierdere de vreme. I-a crezut pe aceştia, nu şi-a mai ascultat părinţii, a vrut să demonstreze tuturor cât este de puternic şi să-şi câştige respectul tuturor cu pumnii. Dar când a realizat ce făcuse, era prea târziu.

„Când ajungi la puşcărie totul se schimbă, se duc toate visurile, se spulberă, nu mai eşti aceeaşi persoană şi uşor-uşor te schimbi foarte mult. Visam să ajung să fiu şofer, să ajung...multe visuri. Şi când am ajuns aici toate s-au dus aşa, de-odată. Mă întrebam singur, oare este adevărat ce am făcut? Am făcut afară 7 clase, termin a 8-a aici şi încerc să le termin până la clasa a 10-a, să le fac pe toate dacă se poate, la a doua şansă. Un loc de muncă se poate găsi. Dacă te zbaţi şi vrei să nu mai ajungi aici şi îţi cauţi un drum în viaţă, să o iei pe alt drum, se poate”, spune Traian.

Fără o familie care să îi educe, fără prieteni care să îi îndemne să urmeze o cale corectă în viaţă, fără a avea măcar acces la informaţie. Unii dintre adolescenţii condamnaţi au descoperit computerul abia în momentul în care au ajuns la închisoare. Pentru că până atunci nu îl văzuseră decât în pozele de pe panourile publicitare sau pe afişele promoţionale.

„Aici avem sala în care minorii şi tinerii desfăşoară activităţi de tehnologia informaţiei şi comunicării (TIC). Zilnic, în grupuri, sub supravegherea unui specialist, ei vin şi învaţă lucruri specifice şi se si joacă diferite jocuri, conform dorinţei lor. Există tineri care în momentul în care au fost încarceraţi la penitenciarul Tichileşti, atunci au descoperit computerul. Sunt şi persoane internate care nu au ştiut ce înseamnă un computer. Aici au învăţat. Nu ştiau nici măcar ce e ăla «mouse», cu atât mai puţin să îl folosească. Unii nici măcar curent nu aveau acasă. Au fost organizate cursuri de IT, tot prin AJOFM (Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă), iar cei care au urmat cursurile au primit calificare de ECDL, care, în libetate le poate fi de folos” explică directorul Centrului de detenţie în timp ce prezintă una din cele două săli de informatică, unde sunt 20 de desktop-uri.

Florin Ţârlea este unul dintre tinerii care a descoperit internetul şi tehnologia informaţională în detenţie.

„La puşcărie cum e? 10 lei trăieşti, 3 lei pierzi. Suferinţa, la un Crăciun, la un Revelion, la o sărbătoare, ceva, te doare rău. Sau vorbeşti acasă, «Mamă, ce faci? Uite mamă, sunt pe la spital cu probleme». Te doare foarte rău, te consumi foarte tare, am venit la puşcărie foarte bine şi, uite, m-a distrus puşcăria asta. Dar, pe unii îi educă, pe unii îi prosteşte, pe unii îi face mai rău. Pentru ce e puşcăria asta, să înveţe cum să spargă geamuri, cum să stea în gardă, cum să se ia cu lumea? Dacă bagi un copil de la 15 ani la puşcărie şi ăla stă până la 25 de ani la puşcărie, ăla nu mai are teroare de tine, ia geamul şi ţi-l dă în cap. Ce educaţie este asta cu puşcăria?! Trebuie să ne reabilităm, să fie oameni care să se ţină de noi, să ne scoată toate prostiile din cap, să fie ceva bine, să ne înveţe ceva frumos. Noi dacă îi jignim pe ei (n.r. pe gardieni), ne fac rapoarte. Dacă ei ne jignesc pe noi, noi trebuie să lăsăm capul jos, să ne băgăm la somn. Asta e ultima variantă la Tichileşti. Nu m-a înţeles nimenea cu greşeala mea şi ce se întâmplă pe acasă şi situaţia mea. Ei nu ştiu că seara, când mă pun în pat mă gândesc la familia mea şi plâng. Nu se gândesc că şi eu familie acasă! Dau amânare 4, 5, 6 luni (n.r. judecătorii), iar la alţii le dă drumul acasă. Ce vrea să le dăm? Telefoane, droguri?! N-avem de unde, noi suntem săraci...” spune Florin, care împarte celula cu alţi trei tineri, condamnaţi şi ei tot pentru furturi sau tâlhării.

În camera lor, de aproximativ 12 metri pătraţi, sunt montate patru paturi metalice suprapuse, două în stânga uşii, două în dreapta. Deasupra uşii de fier este un televizor conectat la cablu, unde, de cele mai multe ori, tinerii se uită la videoclipuri muzicale. În partea din spate a celulei e amenajată baia, care are în dotare un vas de toaletă, un duş, o chiuvetă, un mic raft de lemn şi o oglindă.

Cât timp sunt în detenţie, aceşti tineri sunt obligaţi fie să meargă la şcoală, în cadrul penitenciarului, sau în afara acestuia, cei care sunt la liceu, fie să înveţe o meserie sau să participe la activităţi de cultural-educative. Niciunul dintre cei încarceraţi nu are voie să stea degeaba, iar cei care refuză şi munca şi şcoala, sunt sancţionaţi disciplinar prin interzicerea unor beneficii cum ar fi primirea vizitelor, a unor pachete, acces la TV sau la calculator.

„Din păcate, noi încercăm aici, în centrul de detenţie, să acoperim cât putem şi să încercăm să umplem aceste lacune şi goluri pe care le au. Prin şcoală, prin programe educative, activităţi psihilogice, însă, se produce o mare ruptură în momentul în care părăsesc instituţia. Cei care nu sunt susţinuţi vor recidiva. Ei nu au o casă, nu are cine să îi aştepte la poartă, cine să îi îndrume, să le dea un sfat. Instanţa recomandă, la eliberarea condiţionată, să continue şcoala. Cum să continue el şcoala dacă nu are părinţi? Nu are familie, nu are bani. Pentru că şi la şcoală îţi trebuie un pacheţel, o eugenie costă 50 de bani. De unde?! Nu are unde să se întoarcă, nu are o vorbă bună, nu are o farfurie de mâncare pe masă. Aici ar trebui societatea noastră să intervină, să îi ajute cumva, printr-un ONG, o fundaţie, să îi preia”, spune psihologul Camelia Enache.

În lipsa unui sistem de probaţiune care să aibă suficienţi ofiţeri angajaţi pentru a putea monitoriza fiecare deţinut eliberat condiţionat sau aflat în perioada de încercare, practic, nimeni nu mai e interesat de soarta acestor tineri. Cei care au suportul familiei, reuşesc să se readapteze vieţii în libertate, rigorilor sociale şi, încetul cu încetul, să îşi croiască un drum cinstit. Dar, confirmă reprezentanţii penitenciarului, cei mai mulţi provin din familii sărace, defavorizate, destrămate, pe care oricum societatea le marginalizează. Iar în momentul în care la un tânăr care provine dintr-o astfel de familie mai are la activ şi o condamnare penală cu închisoarea, şansele ca cineva să aibă încredere în el şi să îi ofere un loc de muncă scad considerabil.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Gică Popescu a "explodat". Ideea incredibilă lansată în spaţiul public de fostul mare fotbalist: "E o mutare politică! Proştii..."

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info